Iubite cititorule, în această carte semnată de Remus Valeriu Giorgioni (” Scandal în colonia de scribi”, Editura Junimea, 2020 ) vei descoperi mărturiile despre viață și despre artă ale unui om care iubește poezia mai mult decît se iubește pe sine însuși. Este vorba despre ”grămăticul” Remus Valeriu Giorgioni, un poet discret în spațiul public, dar extrem de ofensiv în spațiul imaginarului, al metaforei, al lumii care rodește din sămânța sănătoasă a cuvântului. Iată cum arată acest ”grămătic” care desfide orice întruchipare din lumea noastră: ”Era pe vremea când eu, caligraful Valeriu/ botezat Grămătique/ fui numit imbrohor – trimis special/ la Înalta Poartă (Marea majoritate a timpului/ spionam paşalele, băteam cherhanalele/ să văz turcimea cum se mai poartă…/ Diplomat… cât mai rar!)// Mi se pasau tot soiul de misii: sol emisar şi misit/ trompetist toboşar mesager de taină/ pe lângă agie/ şi altele-o mie: întocmeam misive, epistolii, răvaşe,/ treburi şi brebuşoare, ocupaţiuni vari

    Nu toată ”marfa poetică” este bună pentru consum, iată că atunci când mai desfacem câte un lot nou mai dăm și peste poezie (scuzați!) proastă, lucru care ne întristează peste măsură. Un latin, Titus Lucretius Carus, spunea în lucrarea sa ”De rerum natura” ceva care ne poate pune pe gânduri: ”Două lucruri pe lumea asta, dacă nu sunt foarte bune, atunci nu sunt bune deloc: pepenele roșu și poezia”. Dacă se va dovedi că poezia proastă este purtătoare de microbi, viruși precum Covid 19, de exemplu, este posibil ca Sistemul de Sănătate Culturală (SSC) să intervină și să pună lucrurile în ordine. ”Marfa poetică” proastă pe care o facem de râs mai jos am pescuit-o dintr-o carte a unui autor care este și ”scriitor cu acte în regulă”. Nu am stat să copiem prea mult, ar fi fost prea mare efortul, deși toată cartea este citabilă ca proastă:   ” Dacă nouă ne-a fost dat,/ să stăpânim acest pământ de eroi/ s-a datorat faptului/ că Decebal a fost sămânţa”; sau: ”Toate se frâng în noi, Ulise

  Poezia adunată de Adriana Zîna Ioniță în primul său volum ( ”Și dacă te-aș întreba, umbră, Editura Școala Ardeleană, 2020) este o sumă de pure incantații afective care antrenează în câmpul lor de forțe atât reveria cât și meditația. E, în toate textele, un dublu care este o reflecție a sinelui în oglinda cuvintelor, ființa este purtătoare de mistică și de absență, concomitent, așa cum între două bătăi ale inimii se înghesuie întreg universul. Tăcerea și cuvântul se află în echilibru în aceste epifanii ale sensului, textul este o adevărată încorsetare pentru ființa născută să fie și să rămână liberă: ”Iubește-mă așa cum sunt/ departe/ în loc de sâni și coapse/ sunt doar fum/ sunt aburul-nvelindu-te/ sub pleoape/ și petrecându-te-n adâncu-mi mut.// Iubește-mă cum sunt/ și mai departe/ adaosul de brumă/ peste ierbi/ când obosit/ de doruri și de șoapte/ voi adormi/ sub urmele de cerbi.// Iubește-mă și când/ voi fi uitare,/ când nimeni/ și nimicul/ vor tăcea,/ peste amurgul/ zilei care

              Val Mănescu este un optzecist întîrziat la masa celor buni și bogați din literatura română, numai că, dacă îi citești ultimele cărți, simți nevoia să îl chemi și să îl așezi în capul mesei, acolo unde este aglomerație pe măsură.           Val Mănescu scrie o poezie viguroasă, cinică adesea, pe mari pînze lirice se desfășoară povești dintr-o margine de lume în care viața și moartea își schimbă codurile cu o ușurință de prestidigitator. Iubirea este, în poezia din acest volum dar și din precedentele ale autorului nostru, o recluziune continuă, într-o provincie a cărnii, există un tîrziu care nu recuperează, ci îngînă clipocitul sîngelui în clepsidra inimii:  ”Mi-ai făcut vrăji nebuno/ m-ai vrăjit să înţeleg că rândurile astea/ sunt o baricadă contra naturii/ și-n umbra ei stă pitulată dezamăgirea/ m-ai nenorocit/ tolănită ca o draperie de catifea indecentă în faţa ecranului/ pe care se perindă lumea/ în care nu se întâmplă nimic/ hărţuindu-mă cu coapsele tale de pluş/

  Două spectaculoase și consistente antologii de poezie, tematice, au apărut recent la Chișinău, sub coordonarea tinerilor Daniela Botnaru și Virgil Botnaru, este vorba de ”Pașii mamelor noastre” și ”Pașii taților noștri”. Autorii antologați sunt de pe ambele maluri ale Prutului, limba română fiind ”mama noastră comună”. În firescul ”cuvînt înainte”, antologatorii spun, îndreptățitt: ”Am asemui arhitectura unei asemenea culegeri tematice cu zămislirea unei simfonii, în care fiecare autor are partitura sa.” După lectura celor două volume recunoaștem calitatea de simfonie a demersului, fundalul sonor fiind asigurat de sonoritatea limbii române care capătă accente aparte în momentul în care sunt evocate ființele tutelare, mama și tata. Volumul ”Pașii mamelor noastre” se deschide cu, firește, Mihai Eminescu și ajunge pînă în zilele noastre, ultimul poet antologat, în ordine cronologică, fiind Vlad A. Gheorghiu (n. 1992). Cei 150 de poeți selectați, unii cu un poem alții cu cîte două, rel

  Poet de poet, jumătate spus pe pagină, jumătate nespus, este Daniel Marian, autor al mai multor cărți de poezie cu o circulație greu de controlat și observat de cititorul (foarte comod) de poezie de azi. Cel mai recent volum, ”Viață de rezervă” (2020, fără editură!), este o colecție de poezii trăite, citibile, de reținut adesea. Există un tip de atitudine care refuză încadrarea în norme, în orice context, inclusiv în poezie, așa că poezia lui Daniel Marian are caracterul de antimanifest într-o lume care nu evoluează ci se cheltuie în gol: ”într-o piersică se făcuse noapte/ pe când într-o mandarină era/ aceeași veșnică tumultoasă zi/ de unde atâtea faze ale lunii și/ de unde atâtea fructe descântate/ pe ogor și în cearcănele fierbinți/ ale unor suflete dojenite cu rouă/ și perindate cu busuioc prin vămi/ izbite cu voie bună și nenorociri-/ dacă se face toamnă tu ești de vină”. Un fragmentarism al stării și al textului îl caracterizează pe Daniel Marian, un plan al exprimării care

            Se mai vinde poezie? Se mai cumpără? Marfă e, slavă Domnului! Şi de-a-ntîia şi de-a doua, poezie cu vanilie, cu scorţişoară, cu rahat. Poezie cu mărar, cu leuştean, cu nucă. Poezie de post, fără nimic înăuntru, precum gogoaşele înfuriate pe toată lumea numai pe ele însele nu. Poezie cu dulceaţă de trandafiri, interzisă diabeticilor. Poezie cu rom, trasă în ciocolată amară. Poezie-jeleu pudrată cu praf de scărpinat pe dinăuntru.   Poezie abţibild, bună de pus la rever pentru o seară. Poezie cu fistic, cu merişor însiropat, cu lămîie stoarsă. Poezie agăţătoare care iese prin fereastră şi numai ce o vezi prinsă în jurul lunii. Poezie plictisită de ea însăşi ca o amantă bătrînă. (Că “ la limita tăcerii cuvîntul devine conştient de menirea sa de a fi logos, dar şi de insuficienţa sa" zice Hugo Friedrich). Poezie-ţeapă pentru naivi. Poezie care îţi ia durerea de suflet ca pe nimic. Poezia salată de muzică. Poezia floare de asfalt. Poezie pentru nevrotici. Poezie pentru ast

               Parodia este o muncă grea, indiscutabil. Trebuie să fii suficient de neserios și suficient de talentat ca să o practici. Au încercat-o mulți în literatura noastră, mai recentă sau mai veche, e de ajuns să amintim că însuși Marin Sorescu a debutat în volum cu ”Singur printre poeți”, o carte de ”poezie originală”, cu ”probe” mai izbutite, în cea mai mare parte, decît poeziile în discuție. Cred că Marin Sorescu le arăta unor confrați cam cum ar fi trebuit să scrie, de fapt.           Parodist fără pereche este, azi, Lucian Perța (tatăl lui Cosmin Perța, să ne înțelegem!; și soțul Firuței, ca să se știe!), fost ”membru” în celebra ”Ars amatoria” din epoca de ”duioasă amintire a ceaușismului”, retras în Maramureșul său natal, la Vișeu (cel indecis: cînd ”de Sus”, cînd ”de Jos”), ca măsură de prevedere după ce a parodiat cam tot ce a prins în raza sa de acțiune, lucru care nu poate să rămînă fără urmări. E posibil ca mulți autori ultragiați să fi pus un preț pe capul lui

    De la volum un volum la altul, deși nu este un ”industrios, Ioan Moldovan și-a ”însușit” o modalitate extrem de sensibilă de a se exprima, de a-și scoate în evidență interioritatea, o ”exhibare” lirică în care jurnalul de notație intimă se întîlnește cu aforismul generalizator. Mai mult decît în alte cărți, în ”Multe ar mai fi de spus”, recentul său volum (Editura ”Cartea Românească”, 2019), amestecul de voci lirice sunt parte a unui jurnal de poet care se alintă îngînînd vocile interioare, care sunt, defapt, vibrația unui dialog cu marea poezie a lumii. În toate poemele Ioan Moldovan este parte a unui prezent continuu, nu ”se implică” într-un viitor vag, caută ”un vid referențial” pe care îl umple cu propriile sale viziuni. În același timp, un sentiment de crepuscul însoțește starea generală: ”Nici n-a-nceput această zi/ nici n-a trecut ziua de azi/ ce cade-acum e/ poate fi/ zăpadă peste brazi// Tot mai pierit, mai oarecare/ mă pierd în sinea ei/ ca apa-n minele de sare// Etcete

              Un volum care dezvoltă o paletă largă de teme și motive este ”Pescar de cuvinte” (Editura ”Junimea”, 2019) semnat de Ioan Radu Văcărescu, o demonstrație de virtuozitate poetică care îi fixează poetului sibian un loc bine determinat în cadrul Generației 80. Trăsăturile de bază ale poeziei din acest volum derivă din amestecul de inocență și miracol, poetul își trăiește cu o candoare de martor nepervertit nostalgiile de supraviețuitor într-o provincie în care și-a delimitat bine locul, forțând chiar cutumele și normele bine însușite de toată lumea. Un fals aer domestic te îmbie la o lectură empatică, morfologia imaginarului este una generoasă și de aceea seducătoare pentru receptor/ cititor. Viața este, în fapt, o călătorie inițiatică printr-un ținut al memoriei, cu alternări de planuri, prin deturnări ale codurilor, în același timp inițiatul încearcă o coagulare a ceea ce pare disparat, autonomizat, străin. Materialitatea este transgresată, orice obstacol este anulat, t

           Nu ştiu dacă ai fost vreodată într-o prăvălie cu poezii…! Eu am fost, de asta am să fac o relatare de la faţa locului! E ca în oricare prăvălie, marfă, expusă sau nu, colorată, aromată, împachetată... Poezie la butoi, poezie în baloturi mari, en gros, en detail. Sînt şi variante atipice: pudră de poezie, parfum de poezie, tinctură de poezie. Am stat în prăvălie, într-un colţ, uitîndu-mă, cică, la o etichetă de pe un borcan cu poezie din import, ceva intens colorat, dar de fapt priveam spre clienţii care se învîrteau în jurul tarabei la care se vînd poezii.         Lume de toată mîna, marfă de toată mîna. O gospodină împovărată cu trei sacoşe mari, cred că venea de la piaţă, îşi consultă o listă şi cere fără să mai iscodească rafturile din faţă, semn că era o clientă veche:         - Vreau trei legături de poezie optzecistă, dar să fie mai proaspătă... Data trecută mi-aţi dat mai mult vrejuri, fierb greu, arunc mult, nu-i nicio afacere...! Aveţi cumva şi nişte rondeluri? Da..