E limpede, dacă privim în istorie, că omul a devenit om abia atunci când, în evoluția sa pe pământ, a descoperit poezia. Orice fiară de pe lumea asta, dacă ar descoperi poezia, s-ar transforma radical, profund. Nu o pot demonstra, dar o știu. De fapt, nici nu trebuie să fac vreun efort să explic, pentru că evidențele trăiesc prin metafizica pe care o emană. Nu te contactezi la metafizică? Aproape că nu exiști ...! Fiecare om are poezie în sine, în inimă și în carne, în minte și în perii capului, în rărunchi și în ochi, în unghii și în nervii de pe limbă, în sprâncene și în genunchi, în urechi și în mușchii coapselor, în gând și în dinți, în somn și în occiput, în ventricul și în auricul, în disperarea de a nu ajunge și în fericirea de a nu pleca, în ura pentru cel de alături și în dragostea pentru cel de nicăieri, în laringe și în vinișoarele de pe glezne, în tremurul buzelor și în încleștarea sufletului, în lacrimă și în oul piciorului, în sânge și în salivă, în sângele celui de alătu