Romanul ”Omul din eprubetă”, scris de Nichita Danilov, apărut zilele acestea la Editura Polirom, este, fără nicio îndoială, cartea momentului în România.  Dacă vă puteți imagina un Bulgakov trecut prin universul lui Swift, în timp ce ghizii sunt, pe rând sau concomitent, Urmuz sau Daniil Harms, ambii în mare vervă, dar și Sigmund Freud, atunci nu veți ezita să vă lăsați purtați de povestea fascinantă pe care ne-o propune Nichita Danilov, unul dintre povestașii adevărați ai literaturii noastre de azi, coborându-ne în abisul inconștientului uman, populat de tot felul de entități și de arhetipuri. Un embrion aterizat de pe nebuloasa Andromeda pe pământ, ajuns în laboratorul profesorului nebun dar care mișcă universurile pe degete, este martorul uimit al unei vieții cotidiene greu de înțeles, ieșite din țâțâni, aflată nu întâmplător în rezonanță cu lumea românească din post-revoluție. Mai mult, de pe nebuloasa natală, embrionul aduce pe pământ dublura ancestra

  Nimic nu este mai plăcut în recluziunea impusă de (actuala) pandemie, decât să citești o carte care să poarte un titlu atât de ispititor: ”Cotidiene pariziene” (Editura ”Junimea”, 2020), semnată de Veronica Balaj. Și alt lucru care trebuie spus de la început, rar ți se întâmplă să citești o carte de poezie (de prozo-poezie, după cum spune autoarea!) dintr-un capăt în altul, cu plăcerea cu care asiști la un spectacol. Ce se întâmplă în Parisul văzut și descris de Veronica Balaj? E o agitație de sfârșit de lume. Lui Jean ” ... i-a crescut pe/ frunte dorința/ în formă de glob translucid/ Laurette trebuie să vină, repetă armonica vișinie/ tivită cu muselină,/ s t at u ra l u i J e a n s tă ți n t u i t ă- n a l b ume/ răspândite prin lume”. Un Sfânt ieșit, hai-hui, la plimbarea nocturnă are surpriza să descopere o stradă care îi purta numele: ”În zori, sfântul visător/ traversă bulevardul chiar prin locul/ unde sta înscris numele său/ s e -nclin ă în f a ț a p ro pr i e i id e

  Echim Vancea este, în cea mai recentă carte, ( ”Culoarul șarpelui” – Editura Limes, 2020 ), un descriptiv, dar unul care se descrie pe sine în locul peisajului, de aici o proiecție continuă a interiorității în (și peste) lumea care ne petrece indiferentă: ” păsările/ umplu acest copac desfrunzit// burnița/ se așterne peste resturile/ de pe malul trist și mâhnit// fântânile/ acoperite de giulgiuri/ înseninează apusul// brațele așezate în cruce/ domină/ umbra îngerilor – lumină în gol ... ”. Datorită acestei auto-proiecții peisajele văzute/ descrise nu sunt cele mai vesele de pe lumea asta, blazarea acționează ca un halou de ceață prin care toate perspectivele devin aproximative. Radiografierea realității imediate este nemiloasă, prețul corect al schimbului de ”impresii” cu lumea din preajmă este cel conferit de ”tirania” lucidității: ” umbrele trec lăsând în urma lor tomberoane pline de suflete/ ceea ce spune mult despre proasta lor creștere/ trecătorii le privesc chiorâș/ ele aște

      Ființa umană a depășit imanentul tinzând spre transcendent numai după ce omul ”s-a transformat în poveste”, povestea fiind un punct de convergență dintre realitate imediată și aspirația spre eternitate. Dumnezeu însuși i-a dat posibilitatea omului să depășească (și să ispășească) vinovăția păcatului originar în măsura în care încearcă și reușește să vadă și chiar să pătrundă, cu mintea, cu inima, în spațiul sacralizat al transcendentului. Aceste succinte considerații mi-au fost stârnite de ”întâlnirea” cu o bijuterie de carte, este vorba de ”Pedagogia poveștii”, semnată de preotul Constantin Necula și care are și un subtitlu ispititor: ”A fost odată, pe când poveștile nu aveau televizor”. Preotul Constantin Necula a devenit ”un fenomen” în spațiul public românesc, în ultimii ani, cuvîntul său căpătând autoritatea argumentului, a expresiei care evită dogmatizarea, există în toate textele sale un spectacol al asocierilor surprinzătoare și cu atât mai savuroase. Nu pare