Echim
Vancea este, în cea mai recentă carte, (”Culoarul șarpelui” – Editura Limes,
2020), un descriptiv, dar unul care se descrie pe sine în locul peisajului, de
aici o proiecție continuă a interiorității în (și peste) lumea care ne petrece
indiferentă: ”păsările/ umplu acest copac desfrunzit// burnița/ se așterne
peste resturile/ de pe malul trist și mâhnit// fântânile/ acoperite de
giulgiuri/ înseninează apusul// brațele așezate în cruce/ domină/ umbra
îngerilor – lumină în gol ...”. Datorită acestei auto-proiecții peisajele văzute/
descrise nu sunt cele mai vesele de pe lumea asta, blazarea acționează ca un
halou de ceață prin care toate perspectivele devin aproximative. Radiografierea
realității imediate este nemiloasă, prețul corect al schimbului de ”impresii”
cu lumea din preajmă este cel conferit de ”tirania” lucidității: ”umbrele trec
lăsând în urma lor tomberoane pline de suflete/ ceea ce spune mult despre
proasta lor creștere/ trecătorii le privesc chiorâș/ ele așteaptă ca ploaia să
le spele obrazul pătat// în jur nu-i nimeni să îi cer iertare/ nu mai recunoasc
nimic din noaptea înnebunită de ploaie// e-o scurgere de șerpi prin dreptul
ferestrelor/ și nu se vede nimic dincolo de umbra înotând în întuneric/ din
munte coboară pietre încarcerate în mii de culori/ sunete mânjite de culoarea
macilor/ îmbobocesc înspăimântate de zborul păsării deasupra/ orașului// dincolo
de culoarea pământului/ se întinde ca un izvor furios de umbre/ culoarul
șarpelui/ ploaia nedumerită se prelinge fără de apă/ peste pragurile eșuate pe
drumul de seară// iarba a ostenit/ de atâta veșnicie” (fără titlu). Dacă ne gândim, totuși, că veșnicia ierbii constă,
paradoxal, tocmai în fragilitatea ei care sfârșește cu o nouă stare de vegetare,
e limpede că poezia împinge, cu speranță, viața mai departe. Mai mult, ”ploaia
se prelinge fără apă” iar șarpele memoriei dă sens ”drumului de seară”. În
acest peisaj contaminat de fluxul și refluxul interiorității, memorie și afect,
moartea se topește în viață, devine însoțitorul de fiecare zi, de fiecare
clipă: ”murim nu mai țin minte cum/ apusul agățat de cer căuta noi forme de
trecere/ de la un mormânt la altul// o umbră scăpată din palmele dimineții/ se
strecura rușinată printre spărturile zilei// cineva sta rezemat de o trecere de
pietoni/ cineva blestema respira lucra lumina/ îmbrăcat într-un fel de
umilință/ în haina de iarnă:/ - niciodată nu vom muri/ din neputința de a muri
-// zilele și nopțile atârnă deasupra cimitirului/ ca un semn de bine ați
venit/ ultimul lucru pe care și-l amintește/ nu ți-l va spune nicicând” (titlul mai târziu).
Poetul
nu e deloc vesel în timp ce își scrie impresiile despre lumea în care trăiește
cu o ”fatală speranță”, pe ecranul imaginar trec umbre, morminte, ceață,
giulgiuri, într-o devălmășie care l-ar face să tresară și pe Bacovia. Dar dacă
ne gândim că răul numit este pe jumătate învins, după cum o spuneau grecii,
atunci Echim Vancea face un exercițiu de exorcizare, de îndepărtare prin exces
de luciditate a umbrelor, a șarpelui, a mormântului din inimă, a inamicilor
care se ascund în ”întunericul plin de vânătăi”. Și, deși o stare de
somnambulie pare să îi modifice percepția, sub pojghița de cuvinte transpare,
totuși, autoironia, umorul subțire: ”într-o zi din săptămâna trecută/ stând la
fereastra care dădea/ spre cimitirul echim/ am surprins-o vorbind în șoaptă/ cu
numele umbrei/ a privit absentă spre mine/ știa că stau la fereastră în același
loc/ de o vreme// apa de graniță se lasă spălată de ploaie/ ploaia care nu a durat
mult face schimb de tristeți cu toate nopțile nedormite/ dintr-o zi de vineri
în alta ...(...)” (numele umbrei).
”Culoarul
șarpelui” este o carte gravă, tensionată, cu obsesii care se amplifică de la
poem la poem, care te îndeamnă la introspecție în ”duhul” Eclesiastului cel
care promova ”vânarea de vânt”. Dar, ca și la ”un parcurs” prin poezia lui Bacovia,
tristețea care te cuprinde e una care îți face, totuși, bine.
Piatra Neamț, 4 februarie 2021
Comentarii
Trimiteți un comentariu