Treceți la conținutul principal

Poftiți la prăvălia cu poezie ! Avem marfă ...! Dionisie DUMA, Virgil TODEASĂ, Teona FARMATU și Petre Ioan CREȚU

 







 

Sunt multe cărți de poezie pe care le primesc, le citesc, le gust mai mult sau mai puțin, în funcție de harul poetului, în funcție de starea mea de cititor, la un moment dat, dar nu pot să spun că nu respect efortul celor care le pun în pagină. Dacă aș avea timpul fizic necesar, aș scrie pe îndelete despre fiecare, dar cum suntem și noi între limitele ceasurilor unei zile, le voi semnala doar pe multe dintre ele, un fel de salut adresat cărților și autorilor. Sunt convins că multe dintre cărțile primite merită abordări critice serioase, dar cum nu sunt decît un biet cititor, iertată să îmi fie lapidaritatea.

*  *   *

 

Dionisie DUMA – Un alt popas (Editura Opera Magna, Iași, 2017). Cartea lui Dionisie Duma am primit-o cu cîteva săptămîni înainte ca poetul din Tecuci să plece spre zări mai liniștite (poate!), am citit-o atunci cu sentimentul că avem tot timpul din lume să o comentăm; acum o recitesc cu sentimentul că ea a devenit un adevărat testament. Iată un poem (un sonet) care descrie starea de trecere dintr-o lume în alta sau despre cum viața adună într-un cuget, într-un trup lumile văzute sau doar imaginate, presimțite: ”Mai spală-mă, Iisuse, de păcate/ Iar eu, cu lacrimi te-oi spăla pe față/ Și du-mă drept, spre dincolo de viață/ Întru lumina zărilor curate!// Nu mă lăsa, în drum, pe jumătate/ Numai în zbor c-o singură aripă/ Dă-mi mâna Ta, salvează-mă în pripă/ Când urlă Moartea, singură-n cetate!// Însemnul Tău e Crucea de pe spate/ Și rănile ce-Ți sîngeră din umăr/ Sus, pe Golgota, inima-Ți mai bate// Printre oștenii-Ți credincioși mă număr/ Și spre lumina zărilor curate/ Mă du, Iisuse, fără de păcate!” (Rugă). Nu-mi imaginez că ruga lui Dionisie Duma nu a fost ascultată.

*

Virgil TODEASĂ – Omul presupus (Editura Școala Ardeleană, 2017) și Mecanicul cerului (Editura Școala Ardeleană, 2015). Două excelente cărți de poezie am primit de la poetul foarte discret care este Virgil Todeasă, care pare a scrijeli rune pe hîrtie dar și pe zidurile Blajului, acolo unde viețuiește. Pentru că poezia sa este una care esențializează starea, gîndul, care refuză epicitatea edulcoratoare a textului pentru o exprimare enigmatică, ultimativă: ”în mine trăiesc mai mulți indivizi,/ dar nu pot să joc o partidă de dublu// și nu pot cânta la patru mâini,/ de fapt, nu pot cânta deloc// cineva ascunde clapele -/ muzica băltește în creierul meu vinețiu” (Zgomot de fond/ din ”Omul presupus”). Cele două cărți sunt parte din același suflu poetic, se ”revarsă” una în alta, există în poezia lui Todeasă o tiranie a cuvântului care ia în posesie lumea cu înțelesurile și subînțelesurile ei: ”trăiam la marginea deșertului și pe vremea aceea/ confecționam obiecte din sticlă// pentru câțiva galbeeni, cei veniți/ verificau calitatea cu tălpile goale// de fapt, sângele lor era produsul finit” (Sângele). Un aer de Ungaretti bântuie paginile acestui poet de re/descoperit, despre care Al. Cistelecan spune că ”Todeasă notează mai degrabă grimasele realului decât surâsurile lui tandre”. Lucru care este perfect adevărat.

*

Teona FARMATU – ”Umbra clepsidrei” (Editura Nico, 2017). Un debut la anii școlarității, când tot ce zboară este o insulă și când tot ce freamătă este o planetă de descoperit, ne propune Teona Farmatu, într-o carte ca un album cu mirări, ca un ierbar cu flori care puteau să evolueze fără nici un fel de restricții, dar pe care imaginația nu le-a lăsat să înflorească încă: ”după douăzeci și patru de zile întinse/ cu partea zimțată a conștiinței// șase secunde de neînțelegere a celor/ doi ochi// un antinevralgic înspăimântat de zidul/ peste care s-a sfărâmat// în trecere// Laura dintr-o carte/ sau L cu punct/ sau calea ferată înghețată de suburbia/ neastâmpărului// ai găsit pe cineva vreodată” (fără). Între timp Teona Farmatu a depășit ”anii primei școlarități”, de la Cluj Napoca, unde este studentă, dă consistente semnale în presa literară că poezia sa a intrat în ritmurile unei generații, că un poet adevărat are și serioase preocupări pentru etica și estetica scrisului. De urmărit, de citit. Teona, ai legătura. Și tot orizontul!

*

Petre Ioan CREȚU – Recviem pentru o roată bolnavă mintal (Editura Neauma, 2019). Nu e de ici-colea să conștientizezi că o roată poate să fie bolnavă mintal, dar după ce afli asta, citind poezia lui Petre Ioan Crețu, te uiți cu prudență pe stradă, la mașinile care merg inconștiente fără să aibă habar ce pericol le paște. Sau ce pericol ne paște? Iată cum arată o asemenea plimbare prin miezul orașului (”o, nebunia orașului mare!”), logica comună este serios zdruncinată, deși parcă tot ce gândim și tot ce facem contribuie la această confuzionare a raționalului, ca pe o imensă scenă de circ: ”vreau să-ţi povestesc iubito/ despre oraşul cu trei felinare/ şi o bancă uitată în parc/ unde în fiecare zi primeam o gogoaşă/ şi de atâta fericire plesneam// despre oraşul unde/ specialiştii în administrat/ supozitoare în urechi/ se înmulţeau alarmant/ iar trupurile noastre se zvârcoleau/ pe o frunză neîncetat/ până când dimineaţa a explodat în sfârşit/ rupând din noi bucăţi mari de lumină/ şi de chin// despre oraşul în care şeful/ secţiei de reparat timpul/ era mereu cu degetul  arătător/ îndreptat spre o cisternă cu apă/ sau către umbra mea firavă/ de om cocârjat/ dar de cele mai multe ori arăta/ către femeia călare/ pe o motoretă carpaţi/ din pântecul căreia ţâşneau la viraj/ ceasuri cu pendulă şi un cuc la costum/ până într-o zi când şeful de post/ a interzis berea şi negrul de fum// îţi voi povesti/ mai ales despre ambulanţa care plimba/ în jurul spitalului judeţean/ o roată cu ciucuri bolnavă mintal/ şi nu se mai făcea/ niciodată tu şi nici dimineaţă în inima mea” (Oraşul cu trei felinare şi o roată bolnavă mintal). Trebuie să recunoaștem că nu este o lume chiar în regulă, cuvîntul șterge orice punte între lucruri, le însingurează, o realitate depresivă te cuprinde încetul cu încetul.

Dar ceea ce trebuie să remarcăm, în final, este că Petre Ioan Crețu a scris o carte de citit și de reținut.

 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

A fost odată un om care se numea Gheorghe Simon

             A fost odată un om care se numea Gheorghe Simon. S-a născut în anul 1950, la 27 martie, lângă Mănăstirea Agapia. De altfel, clopotele Mănăstirii Agapia i-au numărat toată viața clipele, i-au dat rodnicia sunetului care pornește de pe Pământ iar ecoul i se prelinge, rar, cadențat, în Cer. Lumea Agapiei i-a fost univers, dacă l-ai fi scos de acolo, s-ar fi simțit ca un fluture fără aripi. Sau ca o stea fără cer. A mai călătorit prin lume, nu prea mult, ce e drept, dar a făcut-o doar ca să poată spune, întorcându-se la Agapia, că a ajuns Acasă. Avea ceva hieratic pe chip, un transfer de duh din icoanele lui Nicolae Grigorescu, de pe bolta Agapiei. Din acest motiv, de multe ori părea să nu-și găsească locul în hărmălaia de chipuri din jur. A trăit pentru sine, ca orice om, dar a trăit și mai mult pentru semenii săi. Cu blândețe orice ticăloșie din jurul său se topea în propria lipsă de sens. Pe limba sa cuvântul iubire nu suna niciodată fals. Și asta, pentru că tră

Astăzi este Ziua Mondială a Poeziei ...!

E limpede, dacă privim în istorie, că omul a devenit om abia atunci când, în evoluția sa pe pământ, a descoperit poezia. Orice fiară de pe lumea asta, dacă ar descoperi poezia, s-ar transforma radical, profund. Nu o pot demonstra, dar o știu. De fapt, nici nu trebuie să fac vreun efort să explic, pentru că evidențele trăiesc prin metafizica pe care o emană. Nu te contactezi la metafizică? Aproape că nu exiști ...! Fiecare om are poezie în sine, în inimă și în carne, în minte și în perii capului, în rărunchi și în ochi, în unghii și în nervii de pe limbă, în sprâncene și în genunchi, în urechi și în mușchii coapselor, în gând și în dinți, în somn și în occiput, în ventricul și în auricul, în disperarea de a nu ajunge și în fericirea de a nu pleca, în ura pentru cel de alături și în dragostea pentru cel de nicăieri, în laringe și în vinișoarele de pe glezne, în tremurul buzelor și în încleștarea sufletului, în lacrimă și în oul piciorului, în sânge și în salivă, în sângele celui de alătu

LUCIAN PERȚA – ”Auleo, ce ploaie vine de la Cluj ...! 101 parodii” (Editura Grinta, 2019), ”Maramureș - țară veche, cu poeți fără pereche” (Editura Grinta, 2019)

               Parodia este o muncă grea, indiscutabil. Trebuie să fii suficient de neserios și suficient de talentat ca să o practici. Au încercat-o mulți în literatura noastră, mai recentă sau mai veche, e de ajuns să amintim că însuși Marin Sorescu a debutat în volum cu ”Singur printre poeți”, o carte de ”poezie originală”, cu ”probe” mai izbutite, în cea mai mare parte, decît poeziile în discuție. Cred că Marin Sorescu le arăta unor confrați cam cum ar fi trebuit să scrie, de fapt.           Parodist fără pereche este, azi, Lucian Perța (tatăl lui Cosmin Perța, să ne înțelegem!; și soțul Firuței, ca să se știe!), fost ”membru” în celebra ”Ars amatoria” din epoca de ”duioasă amintire a ceaușismului”, retras în Maramureșul său natal, la Vișeu (cel indecis: cînd ”de Sus”, cînd ”de Jos”), ca măsură de prevedere după ce a parodiat cam tot ce a prins în raza sa de acțiune, lucru care nu poate să rămînă fără urmări. E posibil ca mulți autori ultragiați să fi pus un preț pe capul lui