Poftiți la prăvălia cu poezie ! Avem marfă ...! Dionisie DUMA, Virgil TODEASĂ, Teona FARMATU și Petre Ioan CREȚU
Sunt multe cărți de poezie pe care
le primesc, le citesc, le gust mai mult sau mai puțin, în funcție de harul
poetului, în funcție de starea mea de cititor, la un moment dat, dar nu pot să
spun că nu respect efortul celor care le pun în pagină. Dacă aș avea timpul
fizic necesar, aș scrie pe îndelete despre fiecare, dar cum suntem și noi între
limitele ceasurilor unei zile, le voi semnala doar pe multe dintre ele, un fel
de salut adresat cărților și autorilor. Sunt convins că multe dintre cărțile
primite merită abordări critice serioase, dar cum nu sunt decît un biet
cititor, iertată să îmi fie lapidaritatea.
*
* *
Dionisie
DUMA – Un alt popas (Editura Opera Magna, Iași, 2017).
Cartea lui Dionisie Duma am primit-o cu cîteva săptămîni înainte ca poetul din
Tecuci să plece spre zări mai liniștite (poate!), am citit-o atunci cu
sentimentul că avem tot timpul din lume să o comentăm; acum o recitesc cu
sentimentul că ea a devenit un adevărat testament. Iată un poem (un sonet) care
descrie starea de trecere dintr-o lume în alta sau despre cum viața adună
într-un cuget, într-un trup lumile văzute sau doar imaginate, presimțite: ”Mai
spală-mă, Iisuse, de păcate/ Iar eu, cu lacrimi te-oi spăla pe față/ Și du-mă
drept, spre dincolo de viață/ Întru lumina zărilor curate!// Nu mă lăsa, în
drum, pe jumătate/ Numai în zbor c-o singură aripă/ Dă-mi mâna Ta, salvează-mă
în pripă/ Când urlă Moartea, singură-n cetate!// Însemnul Tău e Crucea de pe
spate/ Și rănile ce-Ți sîngeră din umăr/ Sus, pe Golgota, inima-Ți mai bate//
Printre oștenii-Ți credincioși mă număr/ Și spre lumina zărilor curate/ Mă du,
Iisuse, fără de păcate!” (Rugă). Nu-mi
imaginez că ruga lui Dionisie Duma nu a fost ascultată.
*
Virgil
TODEASĂ – Omul presupus (Editura Școala Ardeleană, 2017) și Mecanicul cerului
(Editura Școala Ardeleană, 2015). Două excelente cărți
de poezie am primit de la poetul foarte discret care este Virgil Todeasă, care
pare a scrijeli rune pe hîrtie dar și pe zidurile Blajului, acolo unde
viețuiește. Pentru că poezia sa este una care esențializează starea, gîndul,
care refuză epicitatea edulcoratoare a textului pentru o exprimare enigmatică,
ultimativă: ”în mine trăiesc mai mulți indivizi,/ dar nu pot să joc o partidă
de dublu// și nu pot cânta la patru mâini,/ de fapt, nu pot cânta deloc//
cineva ascunde clapele -/ muzica băltește în creierul meu vinețiu” (Zgomot de
fond/ din ”Omul presupus”). Cele două cărți sunt parte din același suflu
poetic, se ”revarsă” una în alta, există în poezia lui Todeasă o tiranie a
cuvântului care ia în posesie lumea cu înțelesurile și subînțelesurile ei:
”trăiam la marginea deșertului și pe vremea aceea/ confecționam obiecte din
sticlă// pentru câțiva galbeeni, cei veniți/ verificau calitatea cu tălpile
goale// de fapt, sângele lor era produsul finit” (Sângele). Un aer de Ungaretti bântuie paginile acestui poet de
re/descoperit, despre care Al. Cistelecan spune că ”Todeasă notează mai degrabă
grimasele realului decât surâsurile lui tandre”. Lucru care este perfect
adevărat.
*
Teona
FARMATU – ”Umbra clepsidrei” (Editura Nico, 2017).
Un debut la anii școlarității, când tot ce zboară este o insulă și când tot ce
freamătă este o planetă de descoperit, ne propune Teona Farmatu, într-o carte
ca un album cu mirări, ca un ierbar cu flori care puteau să evolueze fără nici
un fel de restricții, dar pe care imaginația nu le-a lăsat să înflorească încă:
”după douăzeci și patru de zile întinse/ cu partea zimțată a conștiinței// șase
secunde de neînțelegere a celor/ doi ochi// un antinevralgic înspăimântat de
zidul/ peste care s-a sfărâmat// în trecere// Laura dintr-o carte/ sau L cu
punct/ sau calea ferată înghețată de suburbia/ neastâmpărului// ai găsit pe
cineva vreodată” (fără). Între timp Teona Farmatu a depășit ”anii primei
școlarități”, de la Cluj Napoca, unde este studentă, dă consistente semnale în
presa literară că poezia sa a intrat în ritmurile unei generații, că un poet
adevărat are și serioase preocupări pentru etica și estetica scrisului. De
urmărit, de citit. Teona, ai legătura. Și tot orizontul!
*
Petre
Ioan CREȚU – Recviem pentru o roată bolnavă mintal (Editura Neauma, 2019).
Nu e de ici-colea să conștientizezi că o roată poate să fie bolnavă mintal, dar
după ce afli asta, citind poezia lui Petre Ioan Crețu, te uiți cu prudență pe
stradă, la mașinile care merg inconștiente fără să aibă habar ce pericol le
paște. Sau ce pericol ne paște? Iată cum arată o asemenea plimbare prin miezul
orașului (”o, nebunia orașului mare!”), logica comună este serios zdruncinată,
deși parcă tot ce gândim și tot ce facem contribuie la această confuzionare a
raționalului, ca pe o imensă scenă de circ: ”vreau să-ţi povestesc iubito/
despre oraşul cu trei felinare/ şi o bancă uitată în parc/ unde în fiecare zi
primeam o gogoaşă/ şi de atâta fericire plesneam// despre oraşul unde/ specialiştii
în administrat/ supozitoare în urechi/ se înmulţeau alarmant/ iar trupurile
noastre se zvârcoleau/ pe o frunză neîncetat/ până când dimineaţa a explodat în
sfârşit/ rupând din noi bucăţi mari de lumină/ şi de chin// despre oraşul în
care şeful/ secţiei de reparat timpul/ era mereu cu degetul arătător/ îndreptat spre o cisternă cu apă/ sau
către umbra mea firavă/ de om cocârjat/ dar de cele mai multe ori arăta/ către
femeia călare/ pe o motoretă carpaţi/ din pântecul căreia ţâşneau la viraj/ ceasuri
cu pendulă şi un cuc la costum/ până într-o zi când şeful de post/ a interzis
berea şi negrul de fum// îţi voi povesti/ mai ales despre ambulanţa care plimba/
în jurul spitalului judeţean/ o roată cu ciucuri bolnavă mintal/ şi nu se mai
făcea/ niciodată tu şi nici dimineaţă în inima mea” (Oraşul cu trei felinare şi o
roată bolnavă mintal). Trebuie
să recunoaștem că nu este o lume chiar în regulă, cuvîntul șterge orice punte
între lucruri, le însingurează, o realitate depresivă te cuprinde încetul cu
încetul.
Dar ceea ce trebuie să remarcăm, în final, este
că Petre Ioan Crețu a scris o carte de citit și de reținut.
Comentarii
Trimiteți un comentariu