Astăzi este Ziua Mondială a Poeziei ...!

E limpede, dacă privim în istorie, că omul a devenit om abia atunci când, în evoluția sa pe pământ, a descoperit poezia. 
Orice fiară de pe lumea asta, dacă ar descoperi poezia, s-ar transforma radical, profund. Nu o pot demonstra, dar o știu. De fapt, nici nu trebuie să fac vreun efort să explic, pentru că evidențele trăiesc prin metafizica pe care o emană. Nu te contactezi la metafizică? Aproape că nu exiști ...!

Fiecare om are poezie în sine, în inimă și în carne, în minte și în perii capului, în rărunchi și în ochi, în unghii și în nervii de pe limbă, în sprâncene și în genunchi, în urechi și în mușchii coapselor, în gând și în dinți, în somn și în occiput, în ventricul și în auricul, în disperarea de a nu ajunge și în fericirea de a nu pleca, în ura pentru cel de alături și în dragostea pentru cel de nicăieri, în laringe și în vinișoarele de pe glezne, în tremurul buzelor și în încleștarea sufletului, în lacrimă și în oul piciorului, în sânge și în salivă, în sângele celui de alături și în neputința celui care ne locuiește etc. etc. etc.

Cum știe omul că are poezie în el? De ce mor oamenii care nu știu să se conecteze la poezia din ei? Iată răspunsul, dat de o vrăjitoare dintr-un trib african:

Te simţi rău dimineaţa, te simţi rău seara,

te doare capul, te dor măruntaiele,

obrajii ţi-i acoperă mucigaiul,

ochii ţi se înfundă în cap - 

- Iată ce cred:

tu ai un cuvînt în pântec;

dacă nu-l spui

mori şi laşi toate bogăţiile,

acesta e adevărul. 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

A fost odată un om care se numea Gheorghe Simon

A fost odată un om care se numea Gheorghe Simon. S-a născut în anul 1950, la 27 martie, lângă Mănăstirea Agapia. De altfel, clopotele Mănăstirii Agapia i-au numărat toată viața clipele, i-au dat rodnicia sunetului care pornește de pe Pământ iar ecoul i se prelinge, rar, cadențat, în Cer. Lumea Agapiei i-a fost univers, dacă l-ai fi scos de acolo, s-ar fi simțit ca un fluture fără aripi. Sau ca o stea fără cer. A mai călătorit prin lume, nu prea mult, ce e drept, dar a făcut-o doar ca să poată spune, întorcându-se la Agapia, că a ajuns Acasă. Avea ceva hieratic pe chip, un transfer de duh din icoanele lui Nicolae Grigorescu, de pe bolta Agapiei. Din acest motiv, de multe ori părea să nu-și găsească locul în hărmălaia de chipuri din jur. A trăit pentru sine, ca orice om, dar a trăit și mai mult pentru semenii săi. Cu blândețe orice ticăloșie din jurul său se topea în propria lipsă de sens. Pe limba sa cuvântul iubire nu suna niciodată fals. Și asta, pentru că tră

Citiți mai multe

LUCIAN PERȚA – ”Auleo, ce ploaie vine de la Cluj ...! 101 parodii” (Editura Grinta, 2019), ”Maramureș - țară veche, cu poeți fără pereche” (Editura Grinta, 2019)

Parodia este o muncă grea, indiscutabil. Trebuie să fii suficient de neserios și suficient de talentat ca să o practici. Au încercat-o mulți în literatura noastră, mai recentă sau mai veche, e de ajuns să amintim că însuși Marin Sorescu a debutat în volum cu ”Singur printre poeți”, o carte de ”poezie originală”, cu ”probe” mai izbutite, în cea mai mare parte, decît poeziile în discuție. Cred că Marin Sorescu le arăta unor confrați cam cum ar fi trebuit să scrie, de fapt. Parodist fără pereche este, azi, Lucian Perța (tatăl lui Cosmin Perța, să ne înțelegem!; și soțul Firuței, ca să se știe!), fost ”membru” în celebra ”Ars amatoria” din epoca de ”duioasă amintire a ceaușismului”, retras în Maramureșul său natal, la Vișeu (cel indecis: cînd ”de Sus”, cînd ”de Jos”), ca măsură de prevedere după ce a parodiat cam tot ce a prins în raza sa de acțiune, lucru care nu poate să rămînă fără urmări. E posibil ca mulți autori ultragiați să fi pus un preț pe capul lui

Citiți mai multe

Faceți căutări pe acest blog