LUCIAN PERȚA – ”Auleo, ce ploaie vine de la Cluj ...! 101 parodii” (Editura Grinta, 2019), ”Maramureș - țară veche, cu poeți fără pereche” (Editura Grinta, 2019)

 

 

           Parodia este o muncă grea, indiscutabil. Trebuie să fii suficient de neserios și suficient de talentat ca să o practici. Au încercat-o mulți în literatura noastră, mai recentă sau mai veche, e de ajuns să amintim că însuși Marin Sorescu a debutat în volum cu ”Singur printre poeți”, o carte de ”poezie originală”, cu ”probe” mai izbutite, în cea mai mare parte, decît poeziile în discuție. Cred că Marin Sorescu le arăta unor confrați cam cum ar fi trebuit să scrie, de fapt.

          Parodist fără pereche este, azi, Lucian Perța (tatăl lui Cosmin Perța, să ne înțelegem!; și soțul Firuței, ca să se știe!), fost ”membru” în celebra ”Ars amatoria” din epoca de ”duioasă amintire a ceaușismului”, retras în Maramureșul său natal, la Vișeu (cel indecis: cînd ”de Sus”, cînd ”de Jos”), ca măsură de prevedere după ce a parodiat cam tot ce a prins în raza sa de acțiune, lucru care nu poate să rămînă fără urmări. E posibil ca mulți autori ultragiați să fi pus un preț pe capul lui, serviciile secrete literare ar putea să depună mărturii, probe, chitanțe, planuri de prindere și izolare a lui Lucian Perța. Lucrul nu este lesne de dovedit, totuși, arhivele literare au fost secretizate pentru 40 de ani de aici înainte, pînă cînd va mai fi scrisă vreo istorie a literaturii române, cea trimisă mereu la origini.

          Pînă a vorbi despre cărțile despre care ”confirm”, reiau aici o parodie după un text foarte cunoscut (”Lucian Perța către fiul său Cosmin”), las la îndemîna voastră să descoperiți originalul: ”Cine are părinţi la Vişeu de Sus/ mai aude şi-n somn câte-un hohot de râs:/ că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi/ astăzi, îmbătrânind, ne hlizim la părinţi.// Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc/ de atâţia poeţi agăţaţi la breloc,/ şi de-atâtea păhare-nălţate cu greu/ către lacomul gât, care cere mereu./ Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,/ ce mai vând parodia pe o sută de lei./ De sunt tineri sau nu, asta poate ne scapă,/ câtă vreme ştiură unde dai şi-unde crapă,/ să le fie copilul c-o treaptă mai domn,/ Tracus Arte, ce chin, ce dureri, cât nesomn!/ Dar acuma, când scriu, ies din vremuri râzând:/ la apelul de seară i-am chemat cu glas blând,/ că din toate ce sunt, cel mai greu e să ştii/ cum din sânge de Perţa nu mai curg poezii,/ ci romane vândute la străinele porţi,/ povestind de cai verzi pe pereţi, şi de morţi,/ şi de nişte stafii ce-au ieşit din Ieud…/ Cine are părinţi mai ajunge zălud,/ că te poţi enerva când îţi dau mură-n gură/ câte-o porţie grasă de literatură/ şi, în genere, sunt şi niţel pisălogi,/ când se roagă de tine să nu uiţi să-i mai rogi,/ când în Ţara de aur ai ajuns prea urgent,/ deşi ei toată viaţa au pierdut-o atent/ hăulind, chicotind, pe întregul cuprins,/ cu acelaşi râs tânăr, deşi părul e nins,/ deşi, inexplicabil, cu un scrâşnet din dinţi/ am ajuns chiar şi noi să ne zicem părinţi,/ deşi lumea întreagă plus Vişeu de Sus/ pe vecie vor fi zguduite de râs!”

           Cele 101 de parodii din volumul ”Auleo, ce ploaie vine de la Cluj ...!” sunt probe de simpatie a cititorului/ parodistului pentru cei ”luați în răspăr”. Deschid la întîmplare volumul și nimeresc la Daniel Moșoiu: ”Erau mai ieri în Cluj poeți destui/ ce au venit și-aici rămas-au, gata/ vreo două generații-au făcut pui/ ce au răzbit avîndu-l sus pe tata;/ și-a fost un timp cînd loc la Arizona/ nu mai găseai de-atîta poezie,/ ba, milițienii ocoleau chiar zona,/ de teamă să nu-nceapă apoi să scrie ...”. Sau, tot la întîmplare deschizînd volumul, dînd peste Mircea Petean: ”noi, cei de la Jucu, suntem nobili,/ de trei ori și geniali,/ implicit și firește/ știm vietnameza și uneori românește-/ escaladăm cîte-un munte pe zi,/ cam pînă pe la cincizeci de ani,/ cînd ne apucăm, totuși, de scris poezii ...”. Parodistul este deopotrivă cititor, creator, psiholog, biograf dar și puțin critic. Nu altfel este Lucian Perța, în îndelunga sa activitate, hazul textelor sale are o mulțime de fațete, una mai îmbietoare decît alta.

          Volumul ”Maramureș - țară veche, cu poeți fără pereche” este o istorie veselă (și responsabilă!) a poeziei din Maramureș, de la Petre Dulfu (născut 1856) pînă la Denisa Maria Bălaj (născută 1996). Deschid, tot la întîmplare și citez parodia ”dedicată” lui Echim Vancea: ”de-o vreme e plin de păianjeni în bibliotecă,/ cititorii se strecoară pe sub pînzele lor,/ nimeni nu vede spaima bietului cititor,/ nevoit să-și facă printre rafturi potecă// după o noapte albă, de taină, într-o dimineață/ am venit la slujbă furios, hotărît/ să-i fac bibliotecii, cu săpun, altă viață// după ce i-am spus femeii de serviciu doar atît:/ cine te crezi tu? nu ți-e rușine oare/ să ne lași să stăm în mizerie pînă la gît?/ ia fă-ți rapid formele pentru pensionare!”.

          Lucian Perța este, de fapt, un poet ventriloc care poate vorbi cu (pe) o mulțime de voci. Plus că are și ureche muzicală.

 

Piatra Neamț, 30 martie 2020