Spectacol total în ”inima Parisului” (Veronica Balaj – ”Cotidiene pariziene”, Editura ”Junimea”, 2020)

 

Nimic nu este mai plăcut în recluziunea impusă de (actuala) pandemie, decât să citești o carte care să poarte un titlu atât de ispititor: ”Cotidiene pariziene” (Editura ”Junimea”, 2020), semnată de Veronica Balaj. Și alt lucru care trebuie spus de la început, rar ți se întâmplă să citești o carte de poezie (de prozo-poezie, după cum spune autoarea!) dintr-un capăt în altul, cu plăcerea cu care asiști la un spectacol. Ce se întâmplă în Parisul văzut și descris de Veronica Balaj? E o agitație de sfârșit de lume. Lui Jean ” ... i-a crescut pe/ frunte dorința/ în formă de glob translucid/ Laurette trebuie să vină, repetă armonica vișinie/ tivită cu muselină,/ statura lui Jean stă țintuită-n albume/ răspândite prin lume”. Un Sfânt ieșit, hai-hui, la plimbarea nocturnă are surpriza să descopere o stradă care îi purta numele: ”În zori, sfântul visător/ traversă bulevardul chiar prin locul/ unde sta înscris numele său/ se-nclină în fața propriei identități/ terestre strigând, viața, viața e aici,/ răsădește în ochii, în inima mea,/ sunt jumătate sfânt, jumătate om,/ cum să mă reîntregesc?”. Salvatrice, cântărețul de stradă, este apostrofat de rarii întârziați în fața sa: ”Nu ne mai ispiti cântând în Piața Mare,/ vocea ta nu aduce/ vindecare se-agață inutil/ de croncănitul ciorii din par măcar ea/ trăiește trei sute de ani, cântecul tău însă, rezistă doar cât/ treci noaptea, cât treci ziua/ nu-i decât, balans deocheat”. Un înger este ”dăscălit” de Domnul să pornească în prima sa misiune pe pământ, ca să dea satisfacție iubirii unei fete care ”se pierduse” în rugăciune. Casele de plăceri respiră cu plămânii umpluți la maximum parfumurile dragostei, păcatul s-a făcut altar: ” ... și se făcea că eram oglinda unei ape rebele/ mereu păcătuind, renegându-și malurile/ în căutare de verde cutezător și tu veneai dinspre/ stele  râzând/ vai, ce terestră, ce vie poți fi, o minune de femeie/ ai pe tălpi pecetea fostelor iubiri mă ispitești,/ neîmplinită umbră, vindecătoare”. Lângă malul fluviului este o barcă, conform unui scenariu scris cu mult înainte, care face parte dintr-o recuzită pre-existentă în orice poveste de dragoste: ”Barca priponită de mal și de razele lunii/ așa cum scrie în poem/ ca într-o pagină document/ are vâsle cioplite din picioarele pianului meu/ mereu dezacordat”. Ajungem la pandemie, în sfârșit: ”Geamgiul orașului/ își montează multe straturi de sticlă la ferestre/ virusul poate privi totuși, înăuntru/ până în măruntaiele sale ...”. Dar nebunia pandemiei intră în intimitate, în minte, în inimă: ”Trează îmi pun masca și ies pe balcon/ ferestrele de la Mallul aflat peste drum/ se holbează cu disperarea unui vas eșuat”.  Nu lipsesc flașnetarul, clopotele de la catedrală, ”soldații melancolici”, neguțătorii guralivi de pe Bulevard de Madeleine, Gautiere, Blazac, deveniți între timp negustori ”faliți”, saltimbancii, îndrăgostiții care ajung la Paris ca la un ultim țărm pentru neliniștea inimii lor.

Funambulescul a luat fața unei realități care abia palpită, poezia se prelinge în fisurile care apar în acest complex peisaj, înlăturînd incongruențele. Veronica Balaj s-a dus la Paris cu ”propriul Paris” și a suprapus peste cel existent fantezia sa prodigioasă. Tonul prozo-poemelor este unul dezinhibat, ca o alunecare veselă pe Sena, în timp ce în jur se risipesc nori de confeti.

”Cotidiene pariziene” este o carte de reținut.

 

 

Adrian Alui Gheorghe

Piatra Neamț, 5 februarie, 2021