Treceți la conținutul principal

Spectacol total în ”inima Parisului” (Veronica Balaj – ”Cotidiene pariziene”, Editura ”Junimea”, 2020)

 



Nimic nu este mai plăcut în recluziunea impusă de (actuala) pandemie, decât să citești o carte care să poarte un titlu atât de ispititor: ”Cotidiene pariziene” (Editura ”Junimea”, 2020), semnată de Veronica Balaj. Și alt lucru care trebuie spus de la început, rar ți se întâmplă să citești o carte de poezie (de prozo-poezie, după cum spune autoarea!) dintr-un capăt în altul, cu plăcerea cu care asiști la un spectacol. Ce se întâmplă în Parisul văzut și descris de Veronica Balaj? E o agitație de sfârșit de lume. Lui Jean ” ... i-a crescut pe/ frunte dorința/ în formă de glob translucid/ Laurette trebuie să vină, repetă armonica vișinie/ tivită cu muselină,/ statura lui Jean stă țintuită-n albume/ răspândite prin lume”. Un Sfânt ieșit, hai-hui, la plimbarea nocturnă are surpriza să descopere o stradă care îi purta numele: ”În zori, sfântul visător/ traversă bulevardul chiar prin locul/ unde sta înscris numele său/ se-nclină în fața propriei identități/ terestre strind, via, via e aici,/ răsădește în ochii, în inima mea,/ sunt jumătate sfânt, jumătate om,/ cum să mă reîntregesc?”. Salvatrice, cântărețul de stradă, este apostrofat de rarii întârziați în fața sa: ”Nu ne mai ispiti cântând în Piața Mare,/ vocea ta nu aduce/ vindecare se-agață inutil/ de croncănitul ciorii din par măcar ea/ trăiește trei sute de ani, cântecul tău însă, rezistă doar cât/ treci noaptea, cât treci ziua/ nu-i decât, balans deocheat”. Un înger este ”dăscălit” de Domnul să pornească în prima sa misiune pe pământ, ca să dea satisfacție iubirii unei fete care ”se pierduse” în rugăciune. Casele de plăceri respiră cu plămânii umpluți la maximum parfumurile dragostei, păcatul s-a făcut altar: ” ... și se făcea că eram oglinda unei ape rebele/ mereu păcătuind, renegândui malurile/ în căutare de verde cutezător și tu veneai dinspre/ stele  râzând/ vai, ce terestră, ce vie poți fi, o minune de femeie/ ai pe tălpi pecetea fostelor iubiri mă ispitești,/ neîmplinită umbră, vindecătoare”. Lângă malul fluviului este o barcă, conform unui scenariu scris cu mult înainte, care face parte dintr-o recuzită pre-existentă în orice poveste de dragoste: ”Barca priponită de mal și de razele lunii/ așa cum scrie în poem/ ca într-o pagină document/ are vâsle cioplite din picioarele pianului meu/ mereu dezacordat”. Ajungem la pandemie, în sfârșit: ”Geamgiul orașului/ își montează multe straturi de sticlă la ferestre/ virusul poate privi totuși, înăuntru/ până în măruntaiele sale ...”. Dar nebunia pandemiei intră în intimitate, în minte, în inimă: ”Trează îmi pun masca și ies pe balcon/ ferestrele de la Mallul aflat peste drum/ se holbează cu disperarea unui vas eșuat”.  Nu lipsesc flașnetarul, clopotele de la catedrală, ”soldații melancolici”, neguțătorii guralivi de pe Bulevard de Madeleine, Gautiere, Blazac, deveniți între timp negustori ”faliți”, saltimbancii, îndrăgostiții care ajung la Paris ca la un ultim țărm pentru neliniștea inimii lor.

Funambulescul a luat fața unei realități care abia palpită, poezia se prelinge în fisurile care apar în acest complex peisaj, înlăturînd incongruențele. Veronica Balaj s-a dus la Paris cu ”propriul Paris” și a suprapus peste cel existent fantezia sa prodigioasă. Tonul prozo-poemelor este unul dezinhibat, ca o alunecare veselă pe Sena, în timp ce în jur se risipesc nori de confeti.

”Cotidiene pariziene” este o carte de reținut.

 

 

Adrian Alui Gheorghe

Piatra Neamț, 5 februarie, 2021

Comentarii

  1. Felicitãri doamnei Veronica Balaj si domnului Adrian Alui Gheorghe, doi îmblânzitori ai cuvântului ale cãror rânduri ne încântã în aceeasi mãsurã la fiecare lecturã!

    RăspundețiȘtergere
  2. Felicitãri doamnei Veronica Balaj si domnului Adrian Alui Gheorghe, doi îmblânzitori ai cuvântului ale cãror rânduri ne încântã în aceeasi mãsurã la fiecare lecturã!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

A fost odată un om care se numea Gheorghe Simon

             A fost odată un om care se numea Gheorghe Simon. S-a născut în anul 1950, la 27 martie, lângă Mănăstirea Agapia. De altfel, clopotele Mănăstirii Agapia i-au numărat toată viața clipele, i-au dat rodnicia sunetului care pornește de pe Pământ iar ecoul i se prelinge, rar, cadențat, în Cer. Lumea Agapiei i-a fost univers, dacă l-ai fi scos de acolo, s-ar fi simțit ca un fluture fără aripi. Sau ca o stea fără cer. A mai călătorit prin lume, nu prea mult, ce e drept, dar a făcut-o doar ca să poată spune, întorcându-se la Agapia, că a ajuns Acasă. Avea ceva hieratic pe chip, un transfer de duh din icoanele lui Nicolae Grigorescu, de pe bolta Agapiei. Din acest motiv, de multe ori părea să nu-și găsească locul în hărmălaia de chipuri din jur. A trăit pentru sine, ca orice om, dar a trăit și mai mult pentru semenii săi. Cu blândețe orice ticăloșie din jurul său se topea în propria lipsă de sens. Pe limba sa cuvântul iubire nu suna niciodată fals. Și asta, pentru că tră

Astăzi este Ziua Mondială a Poeziei ...!

E limpede, dacă privim în istorie, că omul a devenit om abia atunci când, în evoluția sa pe pământ, a descoperit poezia. Orice fiară de pe lumea asta, dacă ar descoperi poezia, s-ar transforma radical, profund. Nu o pot demonstra, dar o știu. De fapt, nici nu trebuie să fac vreun efort să explic, pentru că evidențele trăiesc prin metafizica pe care o emană. Nu te contactezi la metafizică? Aproape că nu exiști ...! Fiecare om are poezie în sine, în inimă și în carne, în minte și în perii capului, în rărunchi și în ochi, în unghii și în nervii de pe limbă, în sprâncene și în genunchi, în urechi și în mușchii coapselor, în gând și în dinți, în somn și în occiput, în ventricul și în auricul, în disperarea de a nu ajunge și în fericirea de a nu pleca, în ura pentru cel de alături și în dragostea pentru cel de nicăieri, în laringe și în vinișoarele de pe glezne, în tremurul buzelor și în încleștarea sufletului, în lacrimă și în oul piciorului, în sânge și în salivă, în sângele celui de alătu

Poftiți la prăvălia cu poezie ! Avem marfă ...! Dionisie DUMA, Virgil TODEASĂ, Teona FARMATU și Petre Ioan CREȚU

    Sunt multe cărți de poezie pe care le primesc, le citesc, le gust mai mult sau mai puțin, în funcție de harul poetului, în funcție de starea mea de cititor, la un moment dat, dar nu pot să spun că nu respect efortul celor care le pun în pagină. Dacă aș avea timpul fizic necesar, aș scrie pe îndelete despre fiecare, dar cum suntem și noi între limitele ceasurilor unei zile, le voi semnala doar pe multe dintre ele, un fel de salut adresat cărților și autorilor. Sunt convins că multe dintre cărțile primite merită abordări critice serioase, dar cum nu sunt decît un biet cititor, iertată să îmi fie lapidaritatea. *   *    *   Dionisie DUMA – Un alt popas (Editura Opera Magna, Iași, 2017) . Cartea lui Dionisie Duma am primit-o cu cîteva săptămîni înainte ca poetul din Tecuci să plece spre zări mai liniștite (poate!), am citit-o atunci cu sentimentul că avem tot timpul din lume să o comentăm; acum o recitesc cu sentimentul că ea a devenit un adevărat testament. Iată un poem (un