”Fenomenul” Necula (Constantin Necula - ”Pedagogia poveștii. A fost odată pe când poveștile nu aveau televizor”, Editura Agnos, Sibiu, 2016)

 

 

 

Ființa umană a depășit imanentul tinzând spre transcendent numai după ce omul ”s-a transformat în poveste”, povestea fiind un punct de convergență dintre realitate imediată și aspirația spre eternitate. Dumnezeu însuși i-a dat posibilitatea omului să depășească (și să ispășească) vinovăția păcatului originar în măsura în care încearcă și reușește să vadă și chiar să pătrundă, cu mintea, cu inima, în spațiul sacralizat al transcendentului. Aceste succinte considerații mi-au fost stârnite de ”întâlnirea” cu o bijuterie de carte, este vorba de ”Pedagogia poveștii”, semnată de preotul Constantin Necula și care are și un subtitlu ispititor: ”A fost odată, pe când poveștile nu aveau televizor”.

Preotul Constantin Necula a devenit ”un fenomen” în spațiul public românesc, în ultimii ani, cuvîntul său căpătând autoritatea argumentului, a expresiei care evită dogmatizarea, există în toate textele sale un spectacol al asocierilor surprinzătoare și cu atât mai savuroase. Nu pare să existe teme inabordabile în lumea extrem de dinamică din preajmă, există un răspuns din perspectivă spiritual creștină pentru oricare provocare cu care se confruntă omul zilelor noastre.  

În ”Pedagogia poveștii”, preotul Constantin Necula ”recitește”, în cheie contemporană, trei dintre poveștile lui Ion Creangă: ”Capra cu trei iezi”, ”Povestea lui Harap Alb” și ”Fata babei și fata moșneagului”. Încă de la început, autorul ne avertizează că e vorba de ”povești știute, dar uitate de români”, această ”uitare” fiind, de fapt, o reașezare a unor texte în matrice nouă, la nivelul sensibilității care se înnoiește, a unor contexte dictate de ”vremea care vremuiește”. Toate poveştile româneşti, sugerează autorul, au, în cea mai mare parte, un substrat creştin fie că repetă o povestioară morală sau un percept creştin, fie încearcă să-l depăşească, să-l explice prin altceva, să-l ia în răspăr chiar, să-l umanizeze, să-l facă accesibil îmbrăcîndu-l în forma anecdotică. Pentru că rolul cuvântului este, dintotdeauna, unul civilizator, ascensiunea interioară, înţelegerea misterului şi împărtăşirea lui sunt atribute ale cuvântului.

În cheie actuală din re-povestirea ”Caprei cu trei iezi”, de exemplu, e de gustat parodia cu toate ingredientele sale, în spiritul ”politicii corecte”, care ne bântuie existența: ”Să spunem că avem de-a face, în povestea noastră, cu o familie monoparentală, definită în accepțiunea modernă inclusiv în dimensiunea ei de doliu, capra fiind văduvă. Tatăl nu este prezent, așadar. E doar mama cu trei copii. Deci suntem în plin proiect european de recuperare, dacă vreți, a trei copii răniți de viața fără tată. Azi ne-am grăbi să accesăm niște fonduri ca să protejăm capra cu trei iezi, nu s-o lăsăm pe biata femeie să meargă la muncă ...”. De reținut doza de ironie amară a re-povestitorului, firește. Dar tot re-povestitorul conchide că există, dincolo de derizoriul simplificator al modernizării interpretării, un sens pedagogic clar, care nu poate fi schimbat de la o epocă la alta: ”I se cere copilului din vremea aceea – ca și copilului din vremea de acum – să înțeleagă că autoritatea mamei este cea care-l protejează. Că nu există în afara familiei altă zonă de protecție. Că foarte greu te poți încrede inclusiv în cei care par că sunt ai tăi, mai cu seamă când sunt născuți să fie împotriva ta, și că a fi cuminte nu înseamnă doar a sta închis în casă, ci și a ști cui să deschizi ușa”.

"Lectura după lectură", după Roland Barthes, este o recompunere a lumii, reale sau doar imaginate din preajmă, fiecare cuvînt este purtătorul altui cuvînt, fiecare text stîrneşte un alt text. Pe scena textului, mai spune Brathes, autorul şi cititorul sînt egali, amîndoi devin subiecte care se urmăresc, se suspectează. Și chiar dacă e vorba de un "autor anonim" sau "colectiv", orice încercare este o posibilitate de transgresare a timpului, a spaţiului, pînă la anularea acestuia. Timpul și spațiul poveștii capătă autoritatea infinitudinii. În acest sens, spune Constantin Necula: ”Atunci cînd citești și recitești Creangă, ai obligația de a developa de fiecare dată poveștile în funcție de propria ta cultură”. Acest lucru îl aplică, mai ales, în comentariul la ”Povestea lui Harap Alb”, care se bucură de cea mai mare întindere din carte, re-povestirea îi permite re-povestitorului să facă tot felul de conexiuni, să asocieze parcursul ”inițiatic” al personajului central chiar cu parcursul istoriei noastre, de exemplu: ”Din poveste ne putem opri aici și să conștientizăm că vorbim de istoria de veacuri a poporului român. Totdeauna s-a trezit câte un spân și se va trezi și câte un împărat roș ceva mai încolo, care va ști să speculeze asupra naivității și curăției acestui popor”.

Pretextul poveștii îi permite moralistului care este Constantin Necula să fie ironic, să amendeze ce e de amendat, să spună lucrurilor pe nume, apăsat, fără ocolișuri. Pedagogia, constată pedagogul Constantin Necula, pare să nu mai fie astăzi arta formării, ci a ajuns un teritoriu al experimentelor, al improvizației, al concesiilor. Iar probele prin care trece fiul de împărat, una mai grea decât alta,  sunt trepte formatoare și nu pedepse, cum s-ar înțelege la o lectură grăbită: ”Tot timpul, pedagogia asta modernă, asta sclifosită și arogantă, le dă senzația copiilor că ei pun coada la prună. Le dăm diplome că au făcut prima dată la oliță. Le dăm diplome că au deschis clanța cu mâna! De parcă n-ar fi firești astfel de gesturi. Premiem firescul și nu mai reușim să motivăm lupta, curajul de a asuma responsabilități. Asta-i greutatea poveștii! Pentru că de aici încolo, Harap-Alb nu mai este el. Ființă singuratică și fragilă, cu fiecare test de putere, capătă putere”.

În ”Fata babei și fata moșneagului”, hermeneutul citește povestea nefericitei fete a moșneagului, alungată de acasă, în cheia exodului românesc, din ultimele decenii, când peste șapte milioane de români au plecat peste granițe, unde au văzut cu ochii. Spune re-povestitorul Constantin Necula: ”E aici lecția plecării de-acasă a copilului în străinătate. Cei care pleacă din țară către alte locuri sunt supuși acelorași probe, precum cele ale fetei moșneagului. (...) Dar sfatul tatălui său, să fie supusă, blajină și harnică e gena românească ce afară îi face pe oameni să fie cu adevărat biruitori. Supus, blajin și harnic sunt cele trei chei în care românul a biruit peste hotare. E până la urmă un sfat bun într-un context prost. Îl trimiți, îl arunci în marea vieții, spunându-i totuși că are nevoie de aceste trei lucruri”.  

Recitind cu umor, cu ironie, cu autoironie, cu imaginație texte devenite nemuritoare în timp prin ”votul popular” al cititorilor, preotul Constantin Necula face, în ”Pedagogia poveștii”, o strălucită demonstrație de lectură interactivă.

 

Adrian ALUI GHEORGHE 

Piatra Neamț, 1 februarie, 2021