De la volum un
volum la altul, deși nu este un ”industrios, Ioan Moldovan și-a ”însușit” o
modalitate extrem de sensibilă de a se exprima, de a-și scoate în evidență
interioritatea, o ”exhibare” lirică în care jurnalul de notație intimă se
întîlnește cu aforismul generalizator. Mai mult decît în alte cărți, în ”Multe
ar mai fi de spus”, recentul său volum (Editura ”Cartea Românească”, 2019),
amestecul de voci lirice sunt parte a unui jurnal de poet care se alintă
îngînînd vocile interioare, care sunt, defapt, vibrația unui dialog cu marea
poezie a lumii. În toate poemele Ioan Moldovan este parte a unui prezent
continuu, nu ”se implică” într-un viitor vag, caută ”un vid referențial” pe
care îl umple cu propriile sale viziuni. În același timp, un sentiment de
crepuscul însoțește starea generală: ”Nici n-a-nceput această zi/ nici n-a
trecut ziua de azi/ ce cade-acum e/ poate fi/ zăpadă peste brazi// Tot mai
pierit, mai oarecare/ mă pierd în sinea ei/ ca apa-n minele de sare// Etcetera
e-hei!” (Dragă). Da, setea muntelui
de sare este greu de apreciat, de imaginat, de astîmpărat.
Asumarea timpului, această "esenţă
de Dumnezeu" (Sf. Augustin),
este, pînă la urmă, o temă de maturitate pentru orice poet, astfel acesta își
dovedește puterea şi spiritul sintetic şi imaginativ în confruntare cu temele majore
ale vieții: ”Într-o dimineaţă m-am trezit bătrân şi fără nicio
autoritate, zice Cornelius./ Magnolia însă a înflorit cărnos în praf şi lumină/
Mierle de-acum un secol şi mai bine fluieră sub norii noi/ Mă plimb cu flexul
printre gravidele cu obrajii verzui-gri-gălbui/ Schimbăm politeţuri, ca
nişte mediatori de morminte/ Trântim portiere, risipim bonuri fiscale şi/
Cornelius mormăie: timpul doar aiurează, taică, se umple/ de sânge rău, cel bun
înnegrindu-se. E apă-n sistem, trebuie/ să trag, să fac ceva, iute se mai face
seară/ Peste lumina de cenuşă lumina de păpădie/ Ne dăm de-a berbeleacul prin
ea/ doar o singură dată – aşa, ca să fie:/ o urmă de praf din ultima stea” (Mediatori). Dar,
pînă la urmă, de ce trebuie înţeleasă eternitatea înainte de a ne înţelege
timpul nostru finit, el însuși parte dintr-o eternitate echivocă ?
Armonia
textului pare să fie tulburată de o oarecare grabă a poetului-narator care,
contaminat de năvala timpului care se revarsă prin toate fisurile din lucrurile din preajmă, vrea să spună dintr-o răsuflare
despre toate consecinţele ieşirii din contingent ale unui individ care nu seamănă
cu ceilalţi. De aceea şi aerul de improvizaţie al multor momente ale poemului
provine din transcripţionarea unui
text care, făcut să fie transmis oral, este - în sfîrşit - încorsetat în
cuvinte, ca un fluture care îşi pierde frumuseţea relevată în plin zbor rămînînd
doar la nivelul frumuseţii fizice, în momentul în care ajunge în insectar. Pot
interveni, eventual, imaginaţia şi fondul cultural ale privitorului pentru a
determina imaginativul să însufleţească
iarăşi ceea ce a fost doar conservat vremelnic:
”După ce-mi
pun ochelarii de citit, apare şi formidabila femeie tânără/ cu o bonetă de
staniol roşu/ aduce lapte proaspăt, îl varsă pe duşumea/ Şi-a lăsat la intrare
logodnicul viguros într-un hummer nou-nouţ/ clipind din capacele argintii/ Repede
o însărcinez cu alte minuni, repede o las în pace/ Abia spre dimineaţă în
aburul de sarmale şi-n ceaţa de vin/ se va întoarce la mine/ cu pungile de sub
ochi mustind de venin/ Dar destul am şters eu din viaţa mea şi din viaţa
sfinţilor pe care ea/ mi-i prezintă ca pe nişte amici/ Mult n-o să mai stăm –
nici/ ea nici eu pe aici/ În negru amândoi vom coborî solemn prin gârlici în
Minereu.” (destul am șters). Ieșirea
din cotidian în Minereu este o fabuloasă întoarcere în sînul materiei,
”gîrliciul” trezește ecoul moralei din basmul ”Tinerețe fără bătrînețe și viață
fără de moarte” și acolo gîrliciul sugerează întoarcerea sau forţarea unui lung şir de uşi care se închid în
urmă în linişte, dar definitiv. Iar ”obiectele care se închid sînt metaforă a
perenităţii secretului, relicvar păzitor al unei chintesenţe şi al unei memorii", după
Ernest Bernea.
Harold
Bloom spune că melancolia poetului provine din ”eșecul său de a se naște pe
sine” iar poemul devine astfel ”o anxietate îndeplinită”. Nu altfel pare să fie
la Ioan Moldovan, cel care a ridicat ”mainimicul” la rang de simbol: ”Sunt sănătos, tocmai îmi văd chipul
în termopanul de la bucătărie./ E foarte târziu, deci e foarte devreme./ Te rog
să-mi trimiţi un top de hârtie din cea bună/ să-mpachetez nisipul care se cerne./ Să ştii
că-s bine, deşi mai pierd şi eu ceea ce de fapt n-am avut/ şi astfel încă de
viu adorm şi eu cu tine-n gând pe scândurile ude./ Şi ce!? Printre
mainimicurile eterne cine ne-aude?” (Dragă)
Poezia devine, în multe texte din
carte, gratuitate a gratuității, ”cîntec de lume”, o expresie a unei libertăți
pe care cuvintele doar o intuiesc, spațiul dintre cuvinte este însă mult mai
expresiv: ”Sunt ocupat până peste cap: scriu poezii și alte alea/ Vin la mal,
nu văd pe nimeni, beau bere în Leipzig/ cafea la Venezia, totul pe fugă și iată
că n-am/ ajuns să formulez Propoziția a Opta// Pe deasupra, nu mai e cer, e
doar o înșiruire de/ hituri clonate și – să știi – prietenii noștri comuni/
sunt duși toți – care-ncotro. Pe bănci, pipițe și/ iar pipițe – în negru, cu
năsturei auriți, cu șuvițe mov ... ș.a.m.d” (Dragă).
La limita dintre ”mainimic” și
”maitotul”, navetând între orizonturi cu vivacitatea imaginției, Ioan Moldovan
face demonstrația că suntem în măsura în care ne putem auto-proiecta în afara
sinelui, în măsura în care ne putem reinventa continuu. Imaginația cititorului
este hărțuită, la rândul ei, continuu: ”Când eşti într-una, vrei să treci în
cealaltă/ şi invers, mereu –/ timp în care plouă cu apă, cu sare/ cu sare şi
minereu,/ într-o măsură înaltă/ Maimarii Academiei Regale la Zi aşteaptă/ să te
întorci din călătoria de la noul pol nord/ să-ţi prezinţi raportul şi să te ungă
de-ndată „cuceritor” şi/ chiar să dea numele tău unui fiord/ Numai Doamna
Domniei mele ştie că de fapt eu trec dintr-o odaie în altă/ odaie ca să o
îmbrăţişez încă o dată şi încă o dată/ acolo, pe harta unde nu încetez/ să mă
pierd cu apa, cu sarea, cu toată lumea cealaltă.” (doar două incinte)
Într-adevăr, ”multe ar mai fi de
spus” despre această carte, dar cel mai mai important lucru este, cred, faptul
că o citești și o recitești și poezia nu se termină. Dimpotrivă: sporește.
Piatra Neamț, 8 septembrie, 2020
Comentarii
Trimiteți un comentariu