Dacă
Shelley afirma cândva că poeții din toate epocile contribuie la un singur ”Mare
Poem” aflat mereu în lucru, imaginea acestui ”truditor colectiv” ne provoacă
”imaginarul” și readuce în atenție un lucru tot mai neglijat astăzi: poezia. De
asemenea, sunt poeți care par să scrie toată viața un singur poem, indiferent
de numărul cărților în care își fragmentează discursul unic. Între aceștia se
află, cu siguranță, Călin Vlasie, cel care își păstrează ”o conduită poetică”
de la prima carte până la cea mai recentă, ”Micile întâmplări” (Editura ”Cartea Românească”, 2021). Debutul
său, în anul 1981, cu volumul ”Neuronia”, în colecția ”Biblioteca Argeș”, a
primit girul critic al lui Nicolae Manolescu, care l-a prezentat cu entuziasm
punându-l pe autor, pentru insolitul ”poeticii”, într-o serie cu Ion Barbu, Dan
Botta sau Daniel Turcea. Mai
mult, Nicolae Manolescu face și o predicție în ceea ce privește evoluția
poeziei lui Vlasie, lucru confirmat din plin în timp: ” (...) va evolua în
direcţia unei poezii de clarităţi interioare, formal însă ermetică, dificilă,
cu un vocabular, nu bogat, dar propriu, luând adesea aspectul lapidar al
definiţiei şi apoftegmei, în care se vor resorbi moralitatea, fabula,
autobiograficul, în genere orice element personal se va topi ca zahărul în
ceai.” Valabilitatea
în timp a poeziei și a poeticii o reprezintă la Călin Vlasie cultivarea a ceea
ce Gheorghe Grigurcu numea antipoezie, adică o abordare lucid-ironică a
afectărilor poetice prea pregnante, cultivate de poeții generației.
Ceea
ce e de remarcat, la patru decenii de la debut, este faptul că poezia sa și-a
păstrat ”o actualitate numai a ei”, că dialogul cu sine însuși și cu marile
teme ale poeziei continuă la un nivel care suscită inclusiv interesul
cititorului. Spun asta, deoarece Călin Vlasie este între optzeciștii bine
prizați de promoțiile poetice mai noi cu care pare a intra într-un dialog
fertil, fiind, de fapt, un promotor al unei formule lirice care transcende
epocii sale. La nivelul anilor 80 Laurențiu Ulici remarca, în ”Prima verba”, la
Călin Vlasie ”universul insolit, dominat de elemente psiho-neuronice, chimice
și biofizice” plus un neobișnuit al asocierilor lexicale care trimiteau ”înșelător”
la suprarealism, în realitate „lumea de wolfram, megalopsihii, psyhester
parafrazează ironic lumea noastră cea de toate zilele și buna ei logică”. Un
text din ”Neuronia”, din 1981, este, de fapt, un subtil pamflet la epocă.
Dialogul dintre Onomathopeon și Satyr fiind imediat decriptat de
cunoscătorii vremurilor: Onomathopeon:
”sunt atât de bogat/ atât de
puternic atât de falnic,/ atât de iubitor, atât de,/ onomathopeonii mă
divinizează,/ ce bine-i în peştera mea/ ce involuţie în peştera ta!”// Satyrul:
”lasă apoftegmele, schimbă/ regia şi religia, lasă atomuri/ şi noţionuri
şi uită-te la noi/ cei zgribuliţi şi pitici/ cum înotăm în unturi şi clei/ pe
Strada Mare dintr-un orăşel/ obscur...”.
Poezia
lui Călin Vlasie provoacă o destructurare a ființei, a materiei chiar, sub
presiunea energiei psihicului, straturi succesive de realitate apar cu cât
avansezi în cercetare, devansând parcă teoria de mare actualitate care
consideră lumea din jur o sumă de aparențe, de ”programe” supuse unei continue
resetări: ”Astronomia
este o ştiinţă a/ metaforelor; din/ combinări de lentile se/ proiectează versul; nu/ forma-i veche ci/
principiul dezintegrării/ dogmei aerului./ Galileo descoperise în dense/
straturi ale oceanului/ caşaloţi Physester./ Galileo II îl atacă pe primul/ şi
trase oceanul lângă/ casă./ Galileo XX într-un frumos/ costum de scafandru/
surprinse pe Galileo XXIII excavând/ decorul în căutarea unui/ sens proaspăt./
Următorul îşi smulse din trupul/ său un psihic nou şi-l/ presără în spaţiu.”
În ”Micile întâmplări”, volumul cel
mai recent, Călin Vlasie păstrează aceeași tendință de minimizare a maximalului printr-o abordare hiperbolică a detaliului
care îi intră în atenție. Vlasie este, de fapt, un mallarmean la care poezia
este singurul loc unde hazardul și impuritatea realului ar putea fi anulate,
spiritualizate, realitatea limitată este abolită și înlocuită cu un fel de
sacerdoțiu: ”să mă întorc din nou într-o poiană/ printre ochi
înfricoșați de lăcuste/ (ochii lăcustelor s-au mărit/ până în vârfurile muntelui/
chiar și picioarele lăcustelor/ s-au alungit pe deasupra șinelor de cale
ferată)/ un Dumnezeu cu pielea verde/ cu trupul mirosind a rășină/ un Dumnezeu
într-o împărăție a lăcustelor/ printre mici iconițe de mentă/ câteva mii de
microfoane/ și alte câteva mii de camere de luat vederi/ toate-au fost ascunse
printre iconițe de mentă/ printre picioare de lăcuste”. (un Dumnezeu verde)
Față
de poezia din volumele precedente, în ”Micile întâmplări” există o domesticire
a transcendenței, primează gustul pentru aforism, pentru individualizarea unei
clipe într-un context nelimitat. Dar, mai departe, în linia poeziei consacrate
a lui Călin Vlasie, limbajul este eliberat de materialitate, spațiul obiectual
tinde să se dereifice, să lase loc imaginarului cititorului: ”urma mea îți
apare acum/ se ridică din podea/ cu ea vei vorbi de acum înainte!/ limbajul mi
s-a scurs în jurul meu/ să faci semne inteligibile!/ limbajul meu îți va
răspunde/ cu mine nu ai ce face/ sunt atât de plictisitor inutil chiar/
mașinăria e pusă la punct/ și nu trebuie întreținută cu nimic”. (Lom, 18)
Poemele
din prima parte a cărții sunt, cu adevărat, ”mici întâmplări” cu morala la
vedere, alteori aceasta este ascunsă însă după jocuri combinatorii cu adânci
reverberații semantice. Un poem autoreflexiv, perifrastic, este ”dragostea mea
din tastatura tocită”, în care poetul mizează pe surprinderea cititorului prin
simplitatea scriiturii, care îl pune pe acesta în stare de maximă tensiune
receptivă: ”ea este atât de frumoasă/ iar eu o iubesc cu toata ființa mea/ și
mi-e îngrozitor de teamă/ că mi-o va lua cineva/ că ea ar putea să mă
părăsească/ și atunci încep să-i pun zilnic mici doze în mâncare/ pentru ca ea
să se urâțească/ să se îngrașe să devină diformă/ și neatrăgătoare pentru
oricine ar dori/ să o cucerească definitiv/ ea deschide netul și vede doar imagini
și texte/ despre o lume de care trebuie să fugi/ ea crede că aceea e lumea
reală/ iar singurul său refugiu acceptat sunt eu/ cu lumea mea care trebuie să
i se pară/ cea mai frumoasă singura în care poate trăi./ eu trebuie să fac tot
ce se poate face/ ca să o țin lângă mine/ chiar dacă știu că e demențial/ ceea
ce fac iar mie îmi este încontinuu/ teamă că cineva mi-o poate răpi/ pe ea
dragostea mea din tastatura tocită”. Când scrie Călin Vlasie aceste lucruri? În timp ce
realul este într-o agresivă virtualizare. O spune chiar dânsul într-un excelent
eseu, ”Computer, internet, literatură”, apărut în revista ”Apostrof”, într-un
număr recent: ”The Great Reset, a patra revoluţie
industrială, este posibil să influenţeze ideatic literatura tuturor generaţiilor
care trăiesc simultan acum şi, în special, a celei foarte tinere. Cu cât ne
adâncim mai mult în viitor, lumea reală pare că rămâne din ce în ce mai mult
undeva în urmă, în alt timp, ca o ciornă a lumii virtuale.”
Partea
a doua a volumului, ”aproximativ grecia”, e o serie de notații de călătorie, de
implicare vizual-afectivă, cu o aproximare a unei Grecii văzute sau doar
presimțite. Imaginile sunt golite de timp, de dinamică interioară, sunt mai
mult ”desemne” pe nisip sau descifrate de pe cortexul autorului, reimprimate pe
cel al receptorului: ”Herodot consemnează grijuliu/ pe pagina lui virtuală/ dar
nemernicul semnal se pierde/ mereu rămân doar scurte pasaje/ pe care lupa ta le
mărește atât de mult/ încât nu se mai înțelege nimic”; sau ”pe această plajă
s-au adunat/ spre seară/ vreo 500 de pianiști/ sunt la un concert/ sau la un
miting?// îi văd aplecați peste stânci/ apăsând nervos clapele sparte/ ale
valurilor și scuipând sânge.”
Ultima
parte a cărții, ”Lom”, este un amestec de poezie și desene ale autorului, cu un
transfer de mesaj către un personaj care trăiește ”pe un deal ideal”, o arătare
care e când om, când idee: ”Lom este numele tău/ aș fi vrut să scriu în piatră/
cu o dăltiță de carne aș fi vrut să scriu/ în carne cu o dăltiță moale de vis
înroșit.” Viața lui Lom nu este una confortabilă, tirania ”paternă” îl împinge
să facă cele mai năstrușnice lucruri, într-o lume care pare să-și fi pierdut
sensul, cel venit din ”fără de lume” pare să-și construiască existența în jurul
”Țipătului” lui Edvard Munch: ”în dimineața asta Lom își spune:/ mi-aș dori să
spăl cuvintele/ îmbibate de uleiul/ propriului meu psihic”; sau: ”urma mea îți
apare acum/ se ridică din podea/ cu ea vei vorbi de acum înainte!/ limbajul mi
s-a scurs/ în jurul meu să faci semne inteligibile!/ limbajul meu îți va
răspunde/ cu mine nu ai ce face/ sunt atât de plictisitor/ inutil chiar/
mașinăria e pusă la punct/ și nu trebuie întreținută cu nimic.” Acestui
personaj poetic Călin Vlasie ar trebui să îi asigure ”o viață” mult mai lungă,
să îl ”implice” în poezie, să îi creeze ”un destin”, așa cum a făcut-o Ted
Hughes, bunăoară, în ”Crow”.
Disimularea disimulării pare să fie una din tehnicile bine asimilate și
promovate de Călin Vlasie.
”Micile
întâmplări” înseamnă (și anunță) revenirea în planul actualității literare a
unui poet reper al Generației 80.
Adrian ALUI GHEORGHE
Piatra
Neamț, 27 mai 2021
Comentarii
Trimiteți un comentariu