Eminescu - 171

 

Eminescu s-a bucurat de o „canonizare” populară înainte de a primi şi girul „ierarhilor” literari. Eminescu nu s-a născut statuie, ci scriitor extrem de viu. Noi l-am făcut statuie din dorinţa şi tendinţa (şi poate nesăbuinţa?) de a avea la ce ne închina, la ce ne raporta. Pe unii îi enervează statuile şi simt nevoia să le încerce rezistenţa cu umărul, să le răstoarne. Alţii ar vrea să ducă bronzul statuilor la topit, ca să facă din el alte obiecte decorative. Alţii vor să dărîme statuia ca să refolosească soclul pentru propria statură. În final, ființa din statuie rămîne în viață, ceilalți, cei care o pun la îndoială, nu.

 

Eminescu a fost printre cele mai temeinice conștiințe care a/au atestat faptul că istoria noastră și cultura noastră și conștiința de neam s-au format în Biserica Neamului. E de ajuns să amintim simbolica adunare a tinerimii române din august, 1871, de la Putna, inițiată de Eminescu; e de ajuns să spunem că Putna a primit de la Eminescu supranumele de Ierusalim al neamului românesc; e de adăugat că Blajul a primit, datorită catedralelor sale dispuse ”ecumenic”, de la Eminescu, supranumele de Mica Romă; de spus că Eminescu vedea în statura istorică a lui Ștefan cel Mare un descălecător direct din panteonul cu sfinți, înainte de a o spune Sinodul ...! De subliniat, de asemenea, curgerea litanică a poeziei lui Eminescu, dulceața rugăciunii prelingîndu-se în fagurele limbii române.

 

Cică în unul din momentele în care a fost distins cu Premiul european de poezie, de la Struga, la începutul anilor optzeci, Nichita Stănescu a urcat pe scenă pentru a primi coroana de lauri şi, conform tipicului, trebuia să ţină un discurs. Poetul a încercat să ocolească obişnuitele convenţii şi mulţumiri şi a spus publicului că vrea să recite, în locul discursului, capodopera literaturii române care i-a influenţat şi lui opera, "Luceafărul" de Mihai Eminescu. Nichita, care era un bun recitator, şi-a luat avîntul de rigoare şi a făcut linişte în sală cu modulaţiile limbii române din poemul "Luceafărul". Pe la jumătatea poemului însă şi-a dat seama că a uitat restul textului. A rămas însă în aceeaşi poziţie, ca şi cum ar fi recitat în continuare, cam cît ar fi ţinut textul de recitat. La sfîrşit, după ce a făcut plecăciunea de rigoare, Nichita a fost aplaudat furtunos iar publicul participant la manifestare a rămas cu convingerea că poezia lui Eminescu jumătate se recită şi jumătate se tace. Nimic mai adevărat! Abia de la Eminescu încoace poezia română are şi partea ei care se tace, partea de după text în care rămîi singur cu sinele tău. Eminescu ne-a învăţat primul în limba română că poţi cere, cu aceleaşi cuvinte, nu numai pîine şi apă: ci şi duh. Şi eternitate. Cetiţi-i azi, la 170 de ani de la naștere, partea care se vorbeşte, dar mai ales partea care se tace! Numai aşa veţi şti că a rămas, de fapt, viu!

 

Există însă o formulă consacrată în limbajul uzual, în mediul școlar, aceea de a preda un autor. E un mod simbolic, ritualic, de a preda, de la o generație la alta valorile cele mai nobile, cele mai temeinice. De asta, îmi place să aud că la școală sunt predați Creangă, Caragiale, Eminescu, Blaga, Nichita Stănescu, Marin Sorescu.

 

Profesorul meu de limba română, din anii primei școlarități, Emil Bârsan, îşi punea costum şi cravată de fiecare dată cînd venea să ni-l „predea” pe Eminescu. Adică: cum să ni-l „predea” pe Eminescu? E Eminescu „ceva” ce „se predă” de la o generaţie la alta? O fi vreun sipet cu odoare? Povestea Geo Bogza, în „Jurnalul” său, o scenă la care fusese martor, aceea cînd un părinte voia să-şi treacă pămîntul moştenitorilor. Acolo, în faţa notarului, părintele stătea „ciucit”, ca un copac care se împotrivea unei furtuni interioare, care îl răscolea. „Adică să vă las vouă pămîntul meu? Dar dacă voi nu veţi fi vrednici de el…?! Dacă voi îl veţi lăsa în paragină şi or să treacă oamenii pe lîngă şi or să zică: Da’ a cui e pămîntu’ ăsta? A lui…! Aha, vezi ce a ajuns…?!”. Notarul plictisit de retorica bătrînului i-a întins în faţă actul, să-l semneze. Bătrînul, din aceeaşi stirpe cu Moromete, îi răspunde: „Da’ eu nu ştiu carte, cum să semnez?”. Notarul a scos repede o bucată de sugativă, a îmbibat-o cu cerneală şi i-a spus: „Pui degetul sub semnătura mea, aici!”. În acel moment bătrînul s-a luminat: „Da’ eu nu pot să pun degetul, pentru că, uite...!”. Şi din mînecele hainei a scos două cioturi, mîinile îi rămăseseră pe front. Triumfător s-a uitat la cei patru fii şi le-a spus: „Vedeţi? Nu se poate, da’ eu am vrut…!”. De asta: cine garantează faptul că Eminescu este „predat” pe mîini bune de la o generaţie la alta? Dacă îl lasă, din neglijenţă, în paragină? Cum să-i „împroprietărim” pe cei tineri cu Eminescu? Că, pînă la urmă, „împroprietărirea” cu Eminescu e ca şi cum ai intra în posesia tărîmurilor din vis…! Numai un poet te poate introduce pe tărîmurile din vis, nu e așa?

 

Mi-am imaginat actul predării lui Eminescu, în acest cadru ritualic, școala însăși fiind un templu în care se plămădește cultura viitoare pe temeiul culturii fondatoare. De asta am să propun un ipotetic ”proces verbal de predare (primire) a lui Eminescu” la anul 2020:

 

Subsemnatul (indescifrabil), profesor de limba şi literatura română pe viaţă, predau pe propria răspundere pe Mihai Eminescu, cu tot cu bunurile sale, aflate sub formă de poezii, proză, conştiinţă şi alte pre-texte, unei generaţii următoare despre care în aceste momente nu am prea multe de spus. Bunurile pe care le predau se regăsesc pe toate opisurile cu tot ce ar avea mai de preţ această naţie, în general o naţie recunoscută ca săracă, dar plină de averi nedesluşite sau nedeclarate sau nerecunoscute. Predau una bucată “Luceafăr”, puţin tocit din cauza privirilor prea insistente, însă valabil multă vreme în cazul în care s-ar curăţa cerul de nourii lungi de pe şesuri care îngreunează orice vedere spre lacul codrilor albastru. Predau şi una bucată lac al codrilor albastru interzis braconatului de orice fel, bun, cel mult, pentru oglindirea unei călăriri în zori.

 

Predau, de asemenea, cinci scrisori, (notate I – V), cu semnătura morală a lui Mihai Eminescu, pe care urmaşii să le descifreze, fiecare după cît aşteaptă de la ele; unii aşteaptă veşti de la mama, alţii de la tata, alţii de la fiii lor plecaţi înainte de a deveni rătăcitori. Scrisorile acestea anunţă, de mai bine de o sută de ani, Potopul, la încheieturile cuvintelor stihiile sunt gata să izbucnească.

 

Mai predau, ca să-mi descarc conştiinţa, mantia pe care o purta Mihai Eminescu în momentul în care a scris că era veşnic tînăr, dar înfăşurat împotriva frigului stelar. Am purtat-o, o vreme şi eu, am uzat-o, poate, nepermis de mult.

 

Mai predau una bucată Istorie Română așezată pe temeiul Literaturii Române unui popor care îşi îngroapă morţii ca pe seminţe: apoi aşteaptă să crească ceva care să hrănească Iluzia lor cu alte Iluzii.