"Optzecismul merită, într-adevăr, un prohod vesel. Pentru că în urma lui rămîne o mare poezie" // Dialog cu Al. Cistelecan -

 

 

 "Un stagiu de bibliotecă pe poeţii interbelici “din raftul doi” ar diminua mult sentimentul inovaţiei de azi…"

 

 

- Domnule Al. Cistelecan, sînteţi unul dintre cei mai crezuţi critici ai poeziei contemporane, o voce autoritară care a făcut, de multe ori, ordine în ierarhiile momentului. Cu obiectivitatea dvs. recunoscută, vă rog să apreciaţi unde se află poezia românească actuală în raport cu Europa ? Dar în raport cu poezia românească din secolele trecute?  Dar în raport cu potenţialitatea "duhului" din limba română?

- Îndurare ori măcar puţintică răbdare, stimabile şi stimate Adrian Alui Gheorghe! Astea sînt întrebări pentru un biet recenzent literar? Cu asemenea radicale inclemente, care m-ar pune de îndată într-o situaţie de incompetenţă eroică, vreţi să începem? Sau poate gîndul dvs. (bun, nu zic nu) e să isprăvim chiar înainte de a porni? Nu sînt chiar atît de închipuit şi nici atît de sclifosit încît să mă aventurez senin, ca şi cum mi s-ar cuveni, pe urmele unor asemenea întrebări absolute. Rezon! O fi Antiteze o revistă cu măsuri drastice, dar totuşi… puţină umanitate! Pe urmă, oricît de flatant mi-ar suna în urechi ceea ce aţi spus, mă simt ridiculizat – ori baremi ironizat – de neadevărul lor aproape elementar. Nu ştiu în ce măsură sînt “crezut”, dar de “voce autoritară” nici nu poate fi vorba. Toţi oamenii (de cultură, dar nu numai) cu care mă întîlnesc, de la prieteni la cunoştinţe întîmplătoare, se simt datori, dintr-o pornire umanitară reflexă, spontană, să-mi dea sfaturi despre ce şi cum ar trebui să scriu. Credeţi că aşa ceva i se poate întîmpla unei “voci autoritare”? Am mai degrabă impresia că lumea mă consideră un fel de băiat bun, dar cam neajutorat. Şi, cum unii nu şi-au pierdut cu totul speranţa, încearcă să mă pună pe drumul bun. Fireşte, ştiu şi eu că orice sfat neurmat produce dezamăgire. Aşa că, de fapt, cam ăsta e capitalul pe care-l strîng eu şi nu cine ştie ce glorie a autorităţii.

Nici “ordine” prin ierarhii n-am prea făcut. Judecăţile mele nu sînt parte a unei campanii ori a unui program. Ele nu vin din opţiunea pentru o direcţie, pentru vreo generaţie sau pentru vreo şcoală. Partea bună (dacă mi-e îngăduită o astfel de consolare) e că n-am prejudecăţi, nu dau “bonusuri” pentru orientare sau apartenenţă. Tot ce-mi pretind e o “dare de seamă” corectă (în opinia mea, se-nţelege) asupra unor cărţi sau autori. Se mai întîmplă, desigur, ca judecăţile mele să nu se potrivească în totul cu altele, dar eu nu fac nici coaliţii, nici cruciade pentru a-mi impune punctul de vedere. Am, fireşte, “fixurile” mele, care se trag dintr-un concept de literatură cu mai mare portanţă spirituală decît simpla literaturitate, dar aceste exigenţe sînt transversale. Şi, în plus, nu sînt atît de rigide încît să nu-mi placă frivolităţile literare ori sfidarea gusturilor şi protocoalelor. Nu prea mă impresionează dacă un autor ţine de o generaţie sau de alta, de o modă sau de alta, fie ea şi căzută în desuetudine. Cred că el e cu adevărat un “autor” tocmai prin ceea ce nu ţine decît de el.

Acuma, pentru că tot m-am întins cu aceste precizări, aş putea trece peste întrebările propriu-zise, dar veţi obiecta poate la procedură. Oricum, nu ştiu unde se află poezia noastră de azi faţă cu Europa lirică. Ştiu ceva strict nesemnificativ despre poezia italiană de azi, dar nu mă pot folosi de ceea ce ştiu ca de un reper. Singurul lucru pe care l-aş putea spune, dar şi acesta dedus doar din “sentimentul interior” al poeziei noastre, e că ea şi-a pierdut complexul de retardare, că nu mai pare a avea pe agenda zilei problema sincronizării. Poeţii noştri se simt în Europa, chiar dacă (eu, în orice caz) n-aş putea spune dacă sînt sau nu acolo. Dar poate că sînt, avînd în vedere succesele, mai recente sau ceva mai vechi, ale Marianei Marin, Mircea Cărtărescu şi Ion Mureşan.

Cît despre celălalt raport, cu “secolele” noastre poetice (totuşi, abia două), nu cred că e cazul să se dezvolte vreun complex. Sînt, fără îndoială, epoci literare mediocre, dar nu-mi pare că a noastră ar fi printre ele. Eminescu şi perioada interbelică – singura “de vîrf” – sînt momente exaltate, transpuse în cult (cu toate “contestaţiile” care li se mai fac). Însă dincolo de norii de tămîie didactică sau de uralele mulţimii, confruntarea “creativă” (şi, implicit, critică) cu ele nu mai e una inhibată, veneratoare şi idolatră. Poeţii de azi nu se simt agresaţi (necum striviţi) de prestigiile de dinainte. Poate că nici nu au, faţă de ele, ceea ce Harold Bloom numea “anxietatea influenţei”. Postmodernismul a făcut, chiar şi pentru cei care nu sînt postmoderni, mult mai degajat dialogul cu antecesorii. Aceştia le par celor de azi nişte colegi cam vetuşti şi, prin urmare, epoca noastră e pe cale să impună un complex de superioritate în locul vechii evlavii. Axiologic, pe scurt luînd-o, nu sînt nici semne, nici motive de lamentare. Dar că “tradiţia” iradiază, şi încă spornic, în poezia contemporană se vede nu numai din strategiile intertextuale (bune pentru a dejuca o influenţă), ci şi din ecourile care vin din poeţi evident ne(mai)citiţi. Un stagiu de bibliotecă pe poeţii interbelici “din raftul doi” ar diminua mult sentimentul inovaţiei de azi. Dar în bună măsură avîntul creativ s-a bazat, întotdeauna, pe o inocenţă entuziastă, nu pe o erudiţie blazată.

“Duhul” din limba română există exact atît cît îl înfăţişează poeţii. Fără ei, “duhul limbii” ar fi o frumoasă invenţiune fictivă romantică.

 

 

 

"Cîtă vreme omul va mai beneficia de suflet va simţi mereu (chiar dacă nu toată ziua-bună ziua) nevoia de a lua legătura cu incomunicabilul"

 

 

 

- De ce n-are poezia română din zilele noastre cititori? Sînt prea "încifraţi" autorii? Prea deştepţi? E analfabet publicul? E prea mare confuzia de valoare? La cîţi cititori de poezie (şi literatură română de azi!) avem, s-ar putea constitui o Uniune a Cititorilor din România care n-ar ajunge, numericeşte, pe cea "a scriitorilor"… În ultima instanţă: De ce nu place poetul român al zilelor noastre publicului "larg"?

- Nu mi-am imaginat că poetul român de azi are un atît de acut “complex Păunescu” sau “complex al stadionului”… Dar întrebarea dvs. pare a sugera o frustrare dramatică de audienţă. Şi nu personală (asta n-ar fi mare lucru), ci categorială. Fie-mi iertată referinţa pe care o voi face (pentru că nu sună nobil), dar ea se impune la atîta jale. Ambiţia de a fi pe buzele maselor de cititori era o himeră proletcultistă. Visul oricărui poet, zicea pe-atunci Mihai Beniuc, ar trebui să fie acela de a avea “măcar un cîntec” îngînat de toată lumea. Şi, precum ştiţi, poetul proletcultist nu miza pe un public educat, “decadent”, ci pe unul viguros, încă pe pragul alfabetizării. Acestuia i-a şi scris poeme. Iar arta acestor poeme s-a adecvat nu numai cerinţelor de partid, ci şi exigenţelor de înţelegere ale acestui public. Dacă target-ul unui poet e publicul-masă, n-are decît să se adecveze, ca ziarele. Nu poţi fi însă şi cu sacii în căruţă şi cu…… Astăzi se profesează masiv “poezia-amică”, poezia care nu-l stresează pe cititor nici la minte, nici la suflet. Se vede treaba că nu-i destul de “amică”, devreme ce “marele public” stă reticent deoparte şi se uită la telenovele. Îmi dau seama că e greu de suferit, pentru un poet, să vadă o asemenea paradă mediatică de vedete, dintre care el lipseşte cu desăvîrşire (şi absolut pe nedrept). Dar nu e cu totul imposibil nici conceptul poetului “de televizor”. Orice public poate fi inventat. Probabil cu un preţ, deşi nu-i chiar o lege că succesul e garantat de mediocritate şi numai şi numai de ea.

Există apoi, pentru fericiţi, pentru canonizaţi, publicul pe care-l creează profesorii, acel capital diacronic de cititori. Din păcate, la noi, profesorii nu sînt prinşi în sistemul “promoţional”, sînt, cel mai adesea, dispreţuiţi pentru opţiunile lor anacronice. Care pot fi caz real, dar nu general. Sînt mulţi profesori “formatori” de cititori, iar dacă poeţii vor o relansare spre public, de-aici ar trebui să înceapă. De la un pact cu dăscălimea. Pe de altă parte, alarma aceasta cu holocaustul cititorilor de poezie e curată fandacsie, o spaimă născocită de oameni nevricoşi. Printre tineri există un procent mai mult decît optimist de cititori. Oricum, nu mai mic decît în alte vremi.  Cărţile mele (cărţile de poezie din biblioteca mea vreau să zic), de pildă, umblă din mînă în mînă, uneori pe căi atît de lungi că nici nu mai dau de urma lor. Criza de cititori e o invenţie sau o frustrare venită din visul cifrelor mari. Mai deunăzi am auzit o voce răstită care voia să scoată poezia de pe lista genurilor premiabile, pentru că n-are destui cititori. Pe criteriul ăsta, vă daţi seama, Andreea Esca n-o va avea de rivală decît pe Andreea Marin. (De altminteri, dacă ele ar scrie poezie, ar avea parte de “public larg”; asta ar fi o pledoarie pentru poezie?). Triumful de tiraj nu spune nimic despre poezie şi nici despre audienţa ei, care e, ce-i drept, una mai discretă, dar nu atît de patetic inexistentă. Judecînd cu ocaua mare a audienţei, nici un mare poet român (dar nici străin) n-ar fi trebuit luat în seamă. Nu fiţi atît de amărît, poezia va avea totdeauna un public. Numai că în cazul ei nu funcţionează conceptul “publicului larg”; cel puţin nu în imediat. Funcţionează mai degrabă conceptul “publicului de club”. Dar şi revoluţiile s-au pornit din cluburi şi abia apoi au năvălit în stradă. Cîtă vreme omul va mai beneficia de suflet va simţi mereu (chiar dacă nu toată ziua-bună ziua) nevoia de a lua legătura cu incomunicabilul. Or, această legătură i-o poate face doar poezia. (Şi, poate, rugăciunea, dar una o presupune pe cealaltă). 

Aşa, conjunctural văzînd lucrurile, unele din cele spuse de dvs. îşi au partea lor de vină în subţierea publicului. Există (şi nu doar de-acum) o respingere – de principiu, aş zice – a contemporaneităţii. Publicul e precaut, economicos cu eforturile sale intelective şi aşteaptă, de regulă, o validare mai temeinică decît cea pe care o poate face critica la zi. Aşteaptă, cum s-ar zice, să treacă literatura contemporană şi abia apoi s-o citească (în breviar, în ce mai rămîne din ea). Dar nu din cauză de incompetenţă ori din pricina ermetismului relativ al poeziei. Pur şi simplu lasă lucrurile să se aleagă. E adevărat că, de n-ar fi atîta confuzie în judecăţi, critica le-ar putea alege mai repede. Dar care critică, m-aţi putea întreba? Critica se face oarecum clandestin sau pe triburi şi localităţi. Odată din pricina carenţei de autoritate, de carismă, şi a doua oară din cauza difuzării/tirajului revistelor şi a interesului pentru ele. Cred că Uniunea Scriitorilor sau Academia sau amîndouă ar trebui să facă un abuz de funcţii şi să acorde licenţe ori atestate pentru critici. Şi, în funcţie de calificativul de pe aceste atestate, fiecare să aibă în dreptul numelui, asemeni sorturilor de coniac, cinci stele sau trei ori una ori niciuna. Nu prea văd o altă soluţie pentru a depăşi, global, confuzia. Măcar aşa fiecare cititor ar fi prevenit pe mîna cui merge. Nu-i nevoie să-mi spuneţi că…, sper că se vede că-i o propunere glumeaţă.

 

-  De ce credeţi că se practică atît de mult tămîierile în "segmentul critic" românesc? Să fie vorba de o influenţă venită din ortodoxia românească, acea a tămîierii viilor şi morţilor, nediferenţiat, fără o minimă evaluare…?

- Mă tem că aici avem impresii oarecum disonante. Nu-i chiar un cor de osanale la fiecare carte apărută. Nu toate cărţile sînt primite cu salve beatificante. Se mai dau ghionturi, se mai practică pişcătura, la nevoie şi răstălmăcirea. Criticii sînt însă oameni civilizaţi şi rareori dau chiar cu parul. Iar bădărănia nu intră în chimia criticii, care e o artă a delimitărilor, nu a resentimentelor. Dar lucrurile nu rămîn nespuse, fie şi cu delicateţe. Nu cred că o observaţie promovată galant lasă mai puţine urme în conştiinţa unui critic nedispus să se mintă decît una trîntită de la obraz. Ion Pop, ca să fac un exemplu, nu va ieşi (pentru că-i e structurală) din eleganţa reticenţei sau reproşului, dar asta nu înseamnă că observaţiile sale nu sînt mai eficiente (pentru cine nu vrea să se ameţească, fireşte) şi mai constructive decît altele, belicos clamate. Pe de altă parte, exigenţa de maliţie pe care o pretindeau actului critic toţi interbelicii nu-mi pare a fi azi în suferinţă. Mai ales criticii tineri, din ultimul val, ştiu bine (de la Călinescu, dar nu asta e important; important e că maliţia a devenit un comportament) că “un critic trebuie să fie rău şi să muşte” ori măcar “să latre”, pentru că altminteri “mănîncă coloanele degeaba”. Călinescu voia să fie temut pentru a fi respectat (şi, apoi, pentru a putea convinge), iar această cultură a spaimei şi a sperieturii proliferează azi sub penele vioaie. Inteligenţa e prin sine maliţioasă (deşi nu sînt convins că, la rîndul ei, maliţia e prin sine inteligentă) iar critica trebuie să fie măcar un act de inteligenţă (dacă nu poate fi şi unul de înţelegere). Prin condiţia genului, aşadar, imnurile sînt excluse ori măcar domesticite.

E adevărat însă că nu există carte fără lăudători. Că există un sistem de menajamente în critica criticii. De regulă, o carte aşa-şi-aşa e dată pe mîna unui îngăduitor, asta chiar şi în revistele mari. În cele de casă, ea face, fireşte, carieră de carte fundamentală, fără de care cultura română ar fi în primejdie de a pieri ori de a se dezarticula. Îmi vine să-mi iau mai în serios propunerea de mai sus.

 

 

 "Ceea ce era pentru Jdanov spiritul de partid, cel care asigura condiţia calităţii artistice şi a corectitudinii (politice) a viziunii, a devenit, pentru propagandiştii de azi, postmodernismul"

 

 

-   Numiţi - rogu-vă - cîteva dintre cele mai bune şi sigure mijloace prin care se ratează scriitorul român (de ieri, de azi, dintotdeauna)… Poate fi ratarea sfîrşitul care să încoroneze opera?

- Iarăşi mă supraevaluaţi crezînd că pot răspunde la o astfel de întrebare. “Ratarea” nu-i întotdeauna descalificantă. Nu scrie Mircea Ivănescu o epopee a ratării? Dar cine, înafara lui, ar îndrăzni să-l considere un “ratat”? Nu vorbea Faulkner despre “bravura eşecului” şi nu-şi prefera el, între propriile cărţi, Zgomotul şi furia tocmai pentru că era “cea mai bună ratare”? Fiecare se ratează singur, nu pentru că i-o spun ceilalţi. Pentru că ratarea se face în funcţie de propriul proiect, nu în funcţie de aşteptări. Un scriitor se poate rata, în propriii ochi, rămînînd pentru noi un mare scriitor. (Probabil că un secret sentiment al ratării apasă pe orice conştiinţă creativă, în afară de cea a lui Pygmalion; dar vedeţi bine la ce trădare dureroasă duce această conştiinţă satisfăcută). Dacă la noi ratarea trece drept ceva sistematic, atunci e din cauza micimii de proiect. Sau din cauză că acesta e slujit nu de orgoliu, ci de vanitate. Pentru că orgoliul nu suferă satisfacţii sub efort, compensaţii nemeritate, pe cînd vanitatea umblă după aplauze şi le primeşte oricum. Un orgolios nu acceptă să fie lăudat pe nemerit, pe cînd un vanitos e dinainte pregătit pentru flatări. Orgoliul e o exigenţă interioară înainte de a fi un păcat şi un comportament. Iar pe dinafară poate trece drept modestie, poate fi socializat ca modestie. În vreme ce vanitatea dă în fudulie iar fudulia, cînd e atacată, se apără elaborînd scenarii de complot şi traducînd totul în injustiţii.

 

-  Postmodernismul românesc a devenit, pare-se, o marotă care în ultimile decenii a generat un "postmodernism original"… În spatele acestui "postmodernism balcanic" s-a ascuns o seamă de scriitori care au pus toate neputinţele şi toate ratările pe seama slabei percepţii a publicului care a rămas doar… modern. Unde se întîlnesc "omul nou" dîmboviţean şi "omul postmodern" de sorginte incertă?

- Postmodernismul a ajuns, într-adevăr, la noi un fel de har a-toate-salvator. El funcţionează infailibil, cam ca spiritul partinic în realismul socialist. Ceea ce era pentru Jdanov spiritul de partid, cel care asigura condiţia calităţii artistice şi a corectitudinii (politice) a viziunii, a devenit, pentru propagandiştii de azi, postmodernismul. Distracţia cea mai mare e să-i vezi pe postmoderniştii români, obligaţi la toleranţă de concept, practicînd inclemenţe radicale, de tip proletcultist, şi trăind dintr-un fel de refulată, dar actualizată, teorie a celor “două culturi”. Numai că azi nu proletară şi burgheză, ci postmodernă şi modernă. România e o ţară ce încă se chinuie să intre în modernitate. Fireşte, asta nu înseamnă că nu poate exista, cum s-a spus, un postmodernism fără postmodernitate. Artiştii sînt vizionari chiar şi în postmodernism şi pot devansa greoaia societate. Ei merg pe anticipare. E şi normal să încerce să remorcheze societatea, să-i impună un aggiornamento şi să se lamenteze de retardare. Propaganda postmodernă de la noi şi-a luat însă misia prea în patetic. Ea vrea să instaureze o nouă dictatură, dictatura postmodernă, şi lucrează la un nou fundamentalism. Fundamentalismul îţi spune (şi apoi, dacă are ocazia, te obligă) să fii într-un singur fel. Cine nu e postmodern, nu există. Sau, şi mai grav, e caz de patologie a retardării. La o astfel de şmecherie bizantină, pusă în folosul hegemoniei postmodernismului, a recurs chiar şi un scriitor care n-are nevoie de şmecherii pentru că talentul lui e fulminant şi excesiv. Aţi văzut cît de scurt a golit Mircea Cărtărescu scena în Postmodernismul românesc, cu cîtă graţie şi condescendenţă a trimis într-o marginalitate fără leac tot post-expresionismul, rămînînd aproape singur în poezia contemporană. Postmodernismul va merge, probabil, spre dominanţă şi la noi, dar nu cu hei-rup-ul.

 

 

"Poţi fi parte dintr-o generaţie pînă pe la 30 de ani. După aceea însă e caz clinic, caz de spital psihiatric (poate şi literar) să mai rămîi acolo"

 

 

- Cui a folosit (şi cui mai foloseşte) fărîmiţarea "generaţionistă" şi "promoţionistă"? Un fost securist, care se ocupa pe vremuri de cultură, mărturisea că această împărţire pe "generaţii" şi grupuscule literare era folosită în "procesul de urmărire" ajutîndu-i foarte mult pe cei care urmăreau "fenomenul" să-i aibă sub control, ca într-un insectar, pe scriitori…! Credeţi că a premeditat cineva acest lucru?

- Dacă le-a folosit şi securiştilor e o dovadă în plus că a fost un criteriu eficient, un criteriu operaţional. Principiul “generaţionist” e, fireşte, unul de consolare, bun cînd nu există altul mai abilitat, mai potrivit pentru descrierea fenomenului şi pentru ordonarea lui. Şi nu cred că exista. Din cauza monotoniei, uniformităţii ideologiei literare, în postbelic nu mai există, de fapt, şcoli şi orientări literare. Singura posibilitate de a ordona epoca a rămas criteriul valurilor. Generaţiile erau apoi destul de solidare şi nu prea se practica difracţia intrageneraţionistă, tensiunea programatică din interiorul unei generaţii. În vremuri “normale” o generaţie e marcată deopotrivă de frontul exterior, inter-generaţionist, şi de cel interior, intrageneraţionist. Dar cum rădăcina ideologică a literaturii trebuia să fie, înainte de ’89, ambiguă ori marxistă, nu încăpea prea mult dialog de programe. Pentru ca locul să nu rămînă vraişte, critica s-a folosit de ce putea: de ordonarea pe serii sau generaţii. E adevărat, pe de altă parte, că acest criteriu colectivist a fost (totuşi, numai pînă la un punct) în beneficiul scriitorilor mediocri, care se şi ţin de colacul de salvare al generaţiei. Pînă se afirmă, o “generaţie” foloseşte tuturor; după afirmare, numai veleitarilor.

 

-  Aţi înaintat o mediatizată demisie din "generaţia '80". Nu vă e teamă că pierdeţi "vechimea literară"? Dacă vă situaţi în afara generaţiei, vedeţi mai bine fenomenul care se dezintegrează? Poate că e doar reflexul celebrei ziceri: "Vrei să vezi un lucru? Priveşte-l de aproape! Vrei să-l cunoşti? Priveşte-l de departe!".

- Mi-am înaintat, e drept, alături de Alexandru Muşina şi Virgil Podoabă, o “demisie” din generaţie. Nu atît de mediatizată pe cît de iritantă. Am primit şi mustrări “logice” pe seama ei, ni s-a spus, cu temei, că aşa ceva nu se poate face. Noi am făcut-o tocmai pentru că nu se poate face. Şi din cauză că optzecismul devenise o provincie sufocantă, se baricadase într-o cetăţuie de autoflatări. Poţi fi parte dintr-o generaţie pînă pe la 30 de ani. După aceea însă, am mai zis-o, e caz clinic, caz de spital psihiatric (poate şi literar) să mai rămîi acolo. N-am făcut chiar atîta militantism optzecist încît să-mi fie greu să mă retrag. Fiind un marginal, perspectiva mea n-a fost una de tabără. Cred că, la o socoteală, am făcut parte dreaptă, egală, fiecărei generaţii.

 

- O generaţie, după părerea mea, e ca o crisalidă de fluture care autodistrugîndu-se… rămîne. Un fel de "la moartea generaţiei '80 nu plînge nimeni". Ce rămîne după "decesul" generaţiei noastre?   

  - Optzecismul merită, într-adevăr, un prohod vesel. Pentru că în urma lui rămîne o mare poezie. Şi mai sînt şanse să rămînă şi o mare proză, dacă prozatorii vor abandona ideea că datoria lor e să fie nişte torţionari ai cititorilor. Şi se pare că au cam abandonat-o, cu Petru Cimpoeşu, Daniel Vighi, Ioan Groşan, Alexandru Vlad, Mircea Cărtărescu, poate şi alţii.

 

  -  Într-un articol din "Ateneu", din 1989, "Moştenitori şi moşteniţi", ca o concluzie la o anchetă despre "generaţia '80", articol reluat în antologia lui Gheorghe Crăciun, "Generaţia '80 în texte teoretice", spuneaţi că generaţia în discuţie nu a asimilat, din diverse motive, moştenirea literară… O generaţie, totuşi, care nu asimilează o moştenire nu e o "generaţie discutabilă"? Că, pînă la urmă şi Afrodita s-a născut din spuma mării…

  - Ei, cam tot aşa, ca Afrodita, din “spuma” tradiţiei s-a născut şi generaţia ’80. Ea a început, dintr-un exces de euforie inaugurală, printr-o respingere neproblematizantă, en gros, a tradiţiei (privilegiind doar o anumită continuitate de avangardă). Dar, între timp, jubilaţia negatoare s-a mai cuminţit şi azi putem vedea optzecişti trăgînd serios din seva stănesciană, ceea ce ar fi fost absolut compromiţător altădată. Trecînd frenezia rupturii, ies în vileag, tot mai distinct, elementele de continuitate. Numai că optzecismul priveşte condescendent la tradiţie, are un sentiment de milă faţă de ea, ceea ce-i dă dreptul să n-o angajeze serios.

 

 

"Dacă voi scrie vreodată o istorie, aceea va fi cea mai scurtă istorie a poeziei româneşti"

 

 

 

- Fiecare critic literar îşi propune să scrie o istorie a literaturii… Regretatul Laurenţiu Ulici propunea chiar o istorie inversă, din contemporaneitate pînă la origini, a literaturii române. Cum va arăta "Istoria lui Al. Cistelecan"?     

- Nu cred că sîntem chiar atît de persecutaţi de obsesia suverană a unei istorii. (Am bănuiala că ideea unei istorii “inverse” vine din Călinescu şi că Manolescu e cel care a dezbătut-o, dar, în fine, nu poliţia ideii, ci ideea în sine e importantă). O istorie se scrie, oricum, din contemporaneitate, cu gusturile şi conceptele noastre. Dar a pune “materia” în racursiu nu e cel mai uşor lucru. Dacă voi scrie vreodată o istorie aceea va fi cea mai scurtă istorie a poeziei româneşti.

 

- Credeţi că e nevoie de o "istorie morală" a literaturii române din secolul trecut? O reevaluare "la sînge"… Cine o va scrie? Sau tot timpul (săracul!) va rezolva şi acest lucru?

- Nu ştiu dacă poate fi vorba de o istorie strict “morală”, asta vorbeşte cu criterii non-literare. Ar fi, mai degrabă, operă de multiculturalism, de mentalităţi. Dar de o revizuire care să ţină cont şi de acest aspect  va putea fi probabil vorba. Şi o va face cineva “detaşat” de epocă. Cred că o “istorie a compromisurilor” ar fi mai interesantă decît un justiţiarism condiţionat, tentat să amestece moralul cu esteticul.

 

- Puteţi face portretul robot al scriitorului român care va lua Premiul Nobel? În ce colţ al lumii va fi el rezident în momentul în care s-ar produce (să zicem) evenimentul? 

- Nu-l pot face, îmi pare rău. Oricum, fie va fi vorba de un mare scriitor (mare şi pentru noi şi pentru alţii), fie de unul pe care vreo împrejurare geo-politică îl va ajuta. Nu cred că va fi important unde îşi va avea rezidenţa, deşi dacă va locui la New York ar putea fi un avantaj faţă de Piatra Neamţ.

 

-  Ce-i lipseşte literaturii române să fie, să zicem, europeană? Sau poate că are (mai ştii?) ceva în plus? 

- Sîntem, totuşi!, o mică literatură europeană. Cred că dvs. vreţi să fim una mare. Şi atunci înseamnă că ne lipseşte omologarea. Acuma, fie că nu sîntem omologaţi pentru că nu sîntem interesanţi (ceea ce înclin să cred), fie din cauză că limba nu permite, fiind ea prea intranzitivă, fie pentru că nu ştim să facem negoţ cu producţia noastră simbolică. Sînt tentat să cred că, în calitatea noastră de europeni de mîna a doua, nu sîntem suficient de fascinanţi. Nici destul de europeni, nici destul de exotici, aşa că stăm aşa, nici în car, nici în căruţă.

 

 

 "Limbajul, la români, serveşte doar la disimulare…"

 

-  Aţi fost între cei care au semnat pentru o "descentralizare" a României ("lui Mitică")… Ce distanţă mai e între Tîrgu Mureş şi Bucureşti?

- Aceeaşi, dacă nu mai mare. Noi am propus doar o temă spre dezbatere, din naivitatea de a găsi o cale prin care România să devină mai funcţională. În ideea noastră, localizarea unor competenţe ar fi fost o soluţie. Dar în România nu există o cultură a dialogului, a colocviului. Aici toată lumea porneşte de la prezumţia de vinovăţie sau cel puţin de fariseism. Reflexul e cam de acest tip: “să vă spun eu ce e, de fapt, în capul lor”, pentru că legea românească a limbajului disjunge radical ceea ce spui de ceea ce gîndeşti. Limbajul, la români, serveşte doar la disimulare. Dacă vrei să ştii cu adevărat ce gîndeşti, trebuie să-l întrebi pe altul. Complexul dublului limbaj la români face inutilă orice dezbatere.

 

 - Cum se vede Moldova din Ardealul "cotropit de unguri"? Se mai observă vechea legătura dintre sărăcie şi cultură care a făcut istorie pe plaiurile acestea intens mioritice?               

- România, în retorica patriotică, e foarte unită, e un monolit. Dar ca să ajungi din Ardeal în Moldova – şi invers – îţi trebuie o zi şi n-ai nici acum decît două cărări, tot cele pe unde treceau, ancestral, oile. Nu vă mai admiraţi pentru sărăcia moldavă şi nu ne mai compătimiţi pe noi pentru bunăstare. Ardealul merge în jos în mod temeinic. Cred că se apropie de limita aceea de sărăcie în care n-are altă soluţie decît să se impună prin vreun geniu. E metoda moldavă.

 

- Aţi debutat, în 1973, cu versuri. Puteţi să oferiţi "freneticilor" cititori ai revistei "Antiteze" un poem de atunci sau, poate, unul mai nou?

- Doamne fereşte! Cele de atunci erau atît de proaste încît m-am convins singur că n-am nici o şansă de a fi, măcar o clipă, cel mai mare poet român. Aşa că am renunţat – şi pentru totdeauna. Şi intenţia şi bănuiala dvs. sînt nedrepte.

 

A întrebat și consemnat: Adrian ALUI GHEORGHE 

(Revista ”Antiteze, nr 11, 2002)