Lumeee, lumeee, strigă clown-ul reginei,
pregătiți-vă de lupta cea mare, se naște
Aurel a șaizecișicincea oară și nu avem nevoie
de încrengătura stihurilor sale, noi
vrem să rămânem cum am fost, în prăpastia
strămoșească. Aurel se naște strălucind,
de șaizecișicinci de toamne încoace, și toarnă
dintr-un corn al abundenței poezia ca un
fagure de miere, luați, citiți, acesta este trupul meu,
care pentru voi și a voastră mântuire a fost
dăltuit în abecedare, strigă. Nația trece
nepăsătoare privindu-l cu maximă suspiciune,
tu ești poet, bă, întreabă soldații regelui, păi
poezia nu ține, bă, de foame, pune mâna pe lopată
și du-te pe șantierele castelului patriei
să contribui la edificarea societății regale,
uite,ia o șapcă cu steaua în cinci colțuri și
bagă-te-n brigadă. Poetul nu auzea, aripile sale
de ceară îl ajutau să zboare deasupra tuturor, spre
disperarea plebei oculte, ăsta nu e normal,
sigur nu-i de-al nostru comentau cetățenii
indignați în așteptarea bobului de orez din import.
Aurel edifica un castel de vis, o splendoare
a universului din file de cărți copertate
în maro peste care ningea ideologic și
totul se prăbușea, dar veni o Lumină ca o
pasăre măiastră și din grămada de litere
îngropate răsări un copac la rădăcina
căruia se scurgeau lacrimile mamei, iar copacul
creștea falnic adăpostind la umbra sa
cete de ucenici ai literei născuți peste noapte
sub zodia stelei de la răsărit la comanda
satrapilor stelei cu cinci colțuri. Poetul
suspina cutremurător iar din copac zburau
frunze sub formă de file de carte și atunci
toate se luminau, precum în cer așa și pe pământ,
ce liniște ! Fețele oamenilor fără trup șușoteau,
Slavă Ție, Doamne, Aurel n-a murit, e aici,
se naște odată cu Intrarea Maicii Domnului în Biserică,
acum și-n vecii vecilor! Aripile sale de ceară
se topesc pe miriștile lui Răpciune peste care trec
șiruri de
cocori îmbărbătați cu triluri de pierzanie.
Ursitoarele își lasă în urmă straiele și fac slalom
printre morminte îngenunchind în fața crucii din lemn
preotul laudă moștenirea Poetului
sub ploaia de lacrimi undeva peste tărâmul de
vis al Sabasei. Născutul din franjuri de Brumar
ia de mână femeia și dispare la
zenitul speranței, cu poezia pre moarte călcând.
Poetul nu va muri vreodată. El se
naște de fiecare dată în ziua de Brumar, a douăzecișiuna,
aducându-ne Lumină.
Lumină din Lumină,
Poem adevărat din Poem adevărat.
Restul e tăcere.
Comentarii
Trimiteți un comentariu