Dinu
Olărașu este un cantautor de succes, dar și un poet redutabil. A debutat
laolaltă cu optzeciștii, cu volumul ”Dăruit eternității pe fereastră”, în anul
1983, la Editura ”Albatros”, dar după cum a continuat să scrie e greu de
încadrat într-un timp (și tip!) anume al evoluției poeziei din ultimile
decenii. Și asta pentru că poezia sa se încăpățînează să fie una extrem de
personală, cu o sensibilitate mereu în alertă, imaginarul ultragiat își
pansează rănile, cel mai adesea, cu un înveliș de cuvinte fragile.
Cel
mai recent volum, ”Freamăt” (Editura ”StudIs, Iași, 2018) este, în fapt, un
singur poem, o stare multiplicată în o mulțime de înfățișări, ludicul și
tragicul se întîlnesc în aceeași alcătuire de imagini: ”uite căprioara desenează cu
botul un lup în nisip/ uite păsările în aer ridică un zid/ uite-mi cuvintele
cresc şi tot cresc// dar tu în boarea dragostei mele vrei să mai vii/ diavolul
e acelaşi şi pe zi şi pe noapte/ nu te mai flutura vino numai/ vino andante//
nu e nimeni sunt numai idei/ ba nu e un templu-n aval, ridicat de curând/ sau
în amonte nici nu mai ştiu/ un templu de pământ ridicat pe-un cuvânt”.
Există în poezia lui Dinu Olărașu o sfîșiere a ”eurilor”, o ruptură între aparență
și realitate, intrarea în imaginar este, în fapt, o eliberare de tirania
timpului care în monotonia curgerii nu propune decît implacabilul. Din acest
motiv Olărașu refuză situațiile prestabilite, în poezia lui nu există soluții
și situații definitive, poetul intuiește că în afara unui timp definit toate
actele vieții sunt parte a unei beții de a trăi, de a exista, pe care, evident,
o preferă: ”înspăimântător uite scriu/ de
irealitate nu te mai scuturi/ o, libertate/ îmbracă-mă-n fluturi// pune-mi real
în spinare/ pune-mi chestii în rostire stupide/ cum să mai spun cum să mai cer/
mâna, priveşte, mi se închide// se deschide febra/ se deschide-o fereastră/
apoi un nume apoi o vâltoare/ apoi o linie nefastă”.
Scrisul purifică, carnea se topește în cuvînt, actul scrierii e un
sacerdoțiu. Astfel, poetul demonstrează, biblic, că la început a fost Cuvîntul
care ne-a imaginat și continuă să ne imagineze pe toți, în afara acestuia viața
ar fi fost/ ar fi imposibilă. Mai mult, poezia este căutarea unui sine
originar, cuvîntul trece prin trupuri cu disperarea celui rătăcit pe pămînt în
căutarea sensului mai înalt: ”parcă-s o
literă în scrierea altuia/ şi mă trec prin mori de cuvinte/ şi nişte zbaturi/
şi totul în preajmă-i ultrafierbinte// şi-s intrări peste tot/ şi coridoare
şi-un fel de genune/ şi-un trafic prin conducte/ şi-s trupuri puţine// sau nu
le mai văd/ exact ca-n amiază/ când nu mai ştii care-i umărul stâng care-i
umărul drept/ sau poate viaţa mea mă imaginează”.
Trăim într-o lume de simțuri dezlănțuite, dialectica pur/ impur nu mai duce
la cunoașterea ”nepătrunsului”, o insecuritate ontologică domină ființa care se
simte în viață ca o algă răscolită continuu de freamătul oceanului. Ființa
anxioasă a poetului trăiește într-un halou de senzații, strigătele inimii sunt
estompate de zgomotele străzii, în acest univers tulbure poezia devine spațiu
al luptei, al negației care afirmă, scenă justițiară în care metafora mai dă o
șansă reinventării (sau regăsirii?) idealității (sensului, dacă va fi fost
vreunul!?) pentru care am fost aruncați în lume: ”acum văd maimuţe după-amiză/ văd visul altuia văd noaptea de-afară/
văd enervat pe unul în pânzele albe/ văd un ospiciu văd un odinioară// văd
felceri şi fier şi-aluminiu/ văd fotografia cu bolta mea palatină dragă/ văd
înainte şi îndărăt/ văd înduioşarea întreagă// văd acum totul/ mi se face
frică/ vai ce de lume ce de univers/ vai ce de gândire carevasăzică// vai ce
turbare vai ce de roluri/ damnaţii trec valsând la romanţă/ se plimbă mulţi în
jurul morţii/ văd răsăritul ca pe o substanţă// sunt clorofile de jur împrejur/
e-o poemă într-un orăşel editată/ e o mireasmă de la-nceput/ e o fiinţă
atârnând de-o cravată/ sigur e un har/ minunat în sine/ e o sete de forme/
sublime”.
Poeziile lui Dinu Olărașu, din ”Freamăt” dar și din volumele precedente,
sunt iluminări din categoria rimbaldiană a termenului, textele sunt/ par a fi niște
prospectări ale unei lumi care va rămîne, în final, captivă ”neînțelesurilor”
ei. Poet atipic pentru generația 80, dar cu atît
mai interesant, la Dinu Olărașu cuvîntul capătă mai mult decît sens, capătă (și)
sunet. La Dinu Olărașu poezia capătă grai.
Piatra Neamț,
29 noiembrie 2020
Absolut adevărat!...Criticul l-a văzut pe poet,...poetul l-a descris prin cuvant pe critic și pe fiecare din noi. Dinu, este genial ptr că este...un poet, un cântec, un prieten, un Om.
RăspundețiȘtergere