Treceți la conținutul principal

Marin BEȘCUCĂ și poezia ca (o) incontinență de a trăi

 



Sunt oameni care trăiesc poezie, se întîlnesc cu poezia în toate momentele unei zile;

care sunt obsedați de poezie, care cinstesc poezia, care simt că poezia le dă un sens în viață;

care presimt că poezia există și că în afara ei nu își găsesc un rost, care ar vrea ca poezia să fie declarată oficial mod de a trăi;

care ar vrea ca poezia să fie mod de adresare, care ar suporta un aer plin de cuvinte și metafore impregnate de spirit;

care ar mînca poezie, dacă acest lucru ar fi posibil, care ar face din poezie mijloc de locomoție, care ar respira poezie dacă acest lucru ar fi posibil;

care ar șantaja realitatea imediată cu nevoia de poezie, care ar scrie poezie și cînd ar completa formularul de amendă, care ar scrie pomelnicul pentru vii în versuri și pomelnicul pentru morți tot în versuri;

care ar trece strada vorbind poezie și ar reveni pe trotuarul de bază gîndindu-se la sensul poeziei vorbite;

despre cine e vorba în propozițiile de mai sus?

este vorba, de astă dată, de poetul Marin BEȘCUCĂ, pe care nu l-am cunoscut față în față, nu l-am văzut vreodată, dar care mi-a trimis ultima sa carte, o odisee de 430 de pagini care se numește chiar așa: ”Odiseic” (Biblioteca Revistei Familia, 2019);

cartea în sine este greu de receptat în temele ei principale, amestecul de abordări și tendințe, de personaje și obsesii este, de fapt, un flux, ca o drojdie de realitate trecută prin duhul vieții;

nu cred, de fapt, că autorul își imaginează că vor fi cititori care ar sta, ore bune, să citească textul integral, într-o formă continuă;

deși sunt tot felul de lucruri valabile amestecate în acest noian de cuvinte;

vă propunem, spre ilustrare, un fragment din această carte greu de povestit, greu de comentat, de fapt;

”inima mea te sângerează,

spume de celule roșii umflate- pene,

aruncă-n mine cu semne obscene,

știu că le-am devenit de prisos,

dar viața în mine mai are must,

te vină și te absoarbe!

tu măcar, ia ceva bucurie de pe aici,

în rest blesteme, dinspre străini până-n străbunici ...”  Etc.;

dar asta nu înseamnă că Marin Beșcucă trebuie să se abțină din a scrie alte și alte poeme/ cărți ”odiseice”: dimpotrivă!

mai mult: dincolo de impresiile mai mult sau mai puțin pertinente, Marin BEȘCUCĂ este poet;

dacă din epoca noastră s-ar salva, printr-o minune, doar cartea lui și s-ar pierde celelalte cărți apărute, ai putea să refaci. măcar la nivelul afectelor, perioada; deși ai fi destul de derutat de cât de amalgamată este/ era realitatea epocii, a individului ”expus” vieții din apocă;

Marin BEȘCUCĂ, ai legătura! Odiseea continuă!

 

Piatra Neamț, 6 noiembrie, 2020

 

 

     

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

A fost odată un om care se numea Gheorghe Simon

             A fost odată un om care se numea Gheorghe Simon. S-a născut în anul 1950, la 27 martie, lângă Mănăstirea Agapia. De altfel, clopotele Mănăstirii Agapia i-au numărat toată viața clipele, i-au dat rodnicia sunetului care pornește de pe Pământ iar ecoul i se prelinge, rar, cadențat, în Cer. Lumea Agapiei i-a fost univers, dacă l-ai fi scos de acolo, s-ar fi simțit ca un fluture fără aripi. Sau ca o stea fără cer. A mai călătorit prin lume, nu prea mult, ce e drept, dar a făcut-o doar ca să poată spune, întorcându-se la Agapia, că a ajuns Acasă. Avea ceva hieratic pe chip, un transfer de duh din icoanele lui Nicolae Grigorescu, de pe bolta Agapiei. Din acest motiv, de multe ori părea să nu-și găsească locul în hărmălaia de chipuri din jur. A trăit pentru sine, ca orice om, dar a trăit și mai mult pentru semenii săi. Cu blândețe orice ticăloșie din jurul său se topea în propria lipsă de sens. Pe limba sa cuvântul iubire nu suna niciodată fals. Și asta, pentru că tră

Astăzi este Ziua Mondială a Poeziei ...!

E limpede, dacă privim în istorie, că omul a devenit om abia atunci când, în evoluția sa pe pământ, a descoperit poezia. Orice fiară de pe lumea asta, dacă ar descoperi poezia, s-ar transforma radical, profund. Nu o pot demonstra, dar o știu. De fapt, nici nu trebuie să fac vreun efort să explic, pentru că evidențele trăiesc prin metafizica pe care o emană. Nu te contactezi la metafizică? Aproape că nu exiști ...! Fiecare om are poezie în sine, în inimă și în carne, în minte și în perii capului, în rărunchi și în ochi, în unghii și în nervii de pe limbă, în sprâncene și în genunchi, în urechi și în mușchii coapselor, în gând și în dinți, în somn și în occiput, în ventricul și în auricul, în disperarea de a nu ajunge și în fericirea de a nu pleca, în ura pentru cel de alături și în dragostea pentru cel de nicăieri, în laringe și în vinișoarele de pe glezne, în tremurul buzelor și în încleștarea sufletului, în lacrimă și în oul piciorului, în sânge și în salivă, în sângele celui de alătu

Poftiți la prăvălia cu poezie ! Avem marfă ...! Dionisie DUMA, Virgil TODEASĂ, Teona FARMATU și Petre Ioan CREȚU

    Sunt multe cărți de poezie pe care le primesc, le citesc, le gust mai mult sau mai puțin, în funcție de harul poetului, în funcție de starea mea de cititor, la un moment dat, dar nu pot să spun că nu respect efortul celor care le pun în pagină. Dacă aș avea timpul fizic necesar, aș scrie pe îndelete despre fiecare, dar cum suntem și noi între limitele ceasurilor unei zile, le voi semnala doar pe multe dintre ele, un fel de salut adresat cărților și autorilor. Sunt convins că multe dintre cărțile primite merită abordări critice serioase, dar cum nu sunt decît un biet cititor, iertată să îmi fie lapidaritatea. *   *    *   Dionisie DUMA – Un alt popas (Editura Opera Magna, Iași, 2017) . Cartea lui Dionisie Duma am primit-o cu cîteva săptămîni înainte ca poetul din Tecuci să plece spre zări mai liniștite (poate!), am citit-o atunci cu sentimentul că avem tot timpul din lume să o comentăm; acum o recitesc cu sentimentul că ea a devenit un adevărat testament. Iată un poem (un