cu o privire nestânjenită urmăresc moartea
cum se furișează prin biblioteca din nord
cum își alinta murdăria de sub unghii
o pasăre cu aripi miraculoase mă urmărește nestânjenită
o spun cu voce tare
de multă vreme nu am atins ceașca de cafea
și nu o voi atinge niciodată
am scris cărți dar nu voi mai scrie cărți niciodată
am iubit și am fost iubit
în trecere de la natură la a fi
mormântul nu-i tocmai primitor
noaptea de noiembrie nu a întrebat niciodată
ce trebuie născut
ce trebuie nimicit
niciodată
niciodată
niciodată
dar pentru a înțelege este suficient acest spațiu gol
martor sunt că nu mai am nimic decât durerea
spun toate acestea cu voce tare
și mă rog să nu fiu auzit
la început a fost Cuvântul
și tu ești la început
lui asemenea
al naibii ce mai îmbătrânim…
(20
noiembrie 20202)
Comentarii
Trimiteți un comentariu