Sunt
multe cărți de poezie pe care le primesc, le citesc, le gust mai mult sau mai
puțin, în funcție de harul poetului, în funcție de starea mea de cititor, la un
moment dat, dar nu pot să spun că nu respect efortul celor care le pun în
pagină. Dacă aș avea timpul fizic necesar, aș scrie pe îndelete despre fiecare,
dar cum suntem și noi între limitele ceasurilor unei zile, le voi semnala doar
pe multe dintre ele, un fel de salut adresat cărților și autorilor. Sunt
convins că multe dintre cărțile primite merită abordări critice serioase, dar
cum nu sunt decît un biet cititor, iertată să îmi fie lapidaritatea.
*
* *
Lucian
MĂNĂILESCU – Amurg în șoaptă (Editura Editgraph, Buzău, 2019).
A murit Lucian Mănăilescu și nu am apucat să îi spun că mi-a plăcut ultima
carte trimisă, o sumă de poezii despre o lume visată, imaginată, atinsă cu
pleoapa inspirației, cea care se deschide și lasă imaginea în toată splendoarea
ei. Vorbește poetul nostru plecat acum în lumi mult mai stelare, despre lumi
văzute și nevăzute, din Spania în Japonia, din Grecia în Americile de sub
frunte. Dar tot el, poetul, se trezea și descoperea că, de fapt, ”orașul în
care ni se spună că trăim/ e un fel de Atlantida de mahala,/ un El Dorado
poleit cu staniol/ care și-a greși continentul și secolul;/ străzile lui
bâjbâie mereu printre stele/ și o iau mereu de la capăt...// Ce placă de
patefon/ e și viața noastră - te
gândești/ și tocmai atunci se întrerupe/ brusc întunericul și se face/ duminică
și răsar reclamele nopții”. Cel mai frumos poem al cărții este, citit acum,
după plecarea poetului, această splendidă despărțire de sine și de ceilalți:
”Să nu întorci capul după mine, femeie!// Chiar dacă auzi cum mă sfâșie/
întunericul, chiar dacă/ vârtejuri de fum și pucioasă/ îți dansează pe urme.//
Să nu întorci capul! Au să treacă/ îngerii apocalipsei, zidurile cetăților/ se
vor nărui, dar să nu întorci capul!// Dacă m-ai privi acum, în ochii tăi/
lumina ar împietri într-o stâncă de sare”. Lucian Mănăilescu vedea pînă dincolo
de orizont cu inspirația sa de poet adevărat.
*
Andrei
CAUCAR – Focuri din zăpezi (Editura GIROC, 2020).
Andrei Caucar scrie o poezie a unor adevăruri greu de contrazis, însemnări
dintr-o realitate care, ca să aibă consistență și să devină memorabilă, trebuie
să fie împodobită cu gesturi simbolice: ”am plătit parcă prea puțin/ pentru
această viață gârbovită/ cum-necum va zbura de pe creanga uscată/ veselia
într-o zi va fi stricată/ târziul bate la ușă zorind/ doctoriile nu se mai țin
de cuvânt/ în trupul ars cu alcool și cerneală/ până și groapa e albă/ aud cum
crește-n piept/ o mănăstire de hârtie”. Daniel Marian, care scrie prefața și
Daniel Luca, care scrie postfața, sunt garanții cărții și ai poeziei lui Andrei
Caucar. Și ei nu greșesc cu nimic din ceea ce spun.
*
Mirela
ORBAN – Buzunare pentru răvașe netrimise (Editura Colorama, 2019). Deși afișează o
atitudine de ființă care controlează o lume de certitudini, Mirela Orban este,
în această carte, o spectatoare sensibilă care se strecoară cu gracilitate
printre toate obstacolele posibile: ”este atât de simplu să te strecori/
printre picăturile de plaoie/ încât nu înțeleg rostul umerilor adunați/ sub
solitudinea unei umbrele/ doar lumi construite cu susl în jos/ din vortexul
oxidat al spițelor// în după amiaza înecată în toamna târzie/ aud muzica
prelinsă/ deasupra impermeabilul fumuriu oprește/ atingerea cerului// să simt
trebuie să fiu/ și chiar dacă sub umbrela mea/ crește o grădină cu flori/ las
stropii să-mi curețe chipul// atât de aproape/ încât mă confund/ atât de
diferită/ încât să mă aud”. Chiar netrimise, ”răvașele” Mirelei Orban ajung la
poezie.
Comentarii
Trimiteți un comentariu