Cine e Tedy Arman? sau Despre Tedy Arman și „lampa” lui fermecată (”Biela”, Editura Charmides, 2017)

 

 

          Tedy (Teodor) Arman s-a născut în anul 1982, la Dej. Studii liceale la Cluj Napoca, studii de artă (sculptură) neterminate la Universitatea Naţională de Arte Bucureşti. A publicat poezie în „Cuvântul”, „Paradigma”, fiind remarcat de Marin Mincu şi în „Steaua” sub numele de Teddy Burada. Sunt texte pe care le consideră, însă, „mizerabile”. A frecventat la Bucureşti, între 2002-2004, un cerc poetic cu studenţi „de la arte”, care nu a produs nume notabile. Dar care „ (...) a menţinut o stare, pentru că dacă vrei să fii un artist plastic bun, să nu neglijezi poezia; şi jazzul”. A fost și perioada în care a citit multă poezie, de-a valma, autori de toată mâna. Debut cu o carte de poezie concretă, „Lampa cu suflet” (Seelenlampe), în Germania (2015). Din decembrie 2016 s-a stabilit, „pentru o perioadă doar”, în Israel. Cum a ajuns/ revenit la poezie (tocmai)  în Germania? Iată un fragment dintr-un interviu/ mărturisire apărut în revista „Alternanţe culturale” din decembrie 2016: Eram în Germania, lucram într-o echipă de pietrari. Eu sunt specialist în ipsos, dar fac orice. Aş putea zice că sunt chiar artist în acest domeniu...! Am avut un maestru în arta ipsosului, la facultate, profesorul Olimpiu Crețan. În Germania, lucram, cu echipa, pe proprietatea unui scriitor, avea un raft de cărţi scrise. Se numea Wolf Bernstein. Era un ciudat, avea vreo 60 de ani atunci, refuza internetul, ca nociv, avea un calculator, dar lucra tot cu pixul şi hîrtia, apoi îşi trecea pe curat, adică în calculator, operele. Ceea ce trebuia să facem noi, echipa de trei, era să pavăm cu piatră nişte alei, să refacem un zid de protecţie, tot din piatră, care străjuia proprietatea lui Wolf înspre un deluşor care risca să se mişte, în caz de ploaie mai abundentă. Era o precauţie, de fapt nu mai plouase abundent de decenii bune, din cîte aflasem. În timp ce mînuiam piatra, i-am sugerat lui Wolf că ar fi bine să postăm nişte busturi de scriitori, din ipsos, pe aleile de piatră. Nu a înţeles la început ce vreau să fac, aveam în echipă pe cineva, pe Szoby, care ştia bine germana, i-a explicat şi Wolf a fost de acord. Mi-a adus materialele cerute, aveam la mine sculele necesare, aveam determinarea. Voiam să cîştig bani făcînd ceea ce îmi place. Wolf mi-a adus imagini cu Goethe, cu Heine, cu Schiller, cu Rilke, cu Trakl, Celan, Hilde Domin, alții. Puteam să aleg. Aveam cu mine un laptop, o imprimantă am cumpărat de acolo, erau ieftine, am făcut proiectele busturilor, după un program special şi m-am apucat de treabă. Echipa terminase lucrarea la Wolf, Szoby și George plecaseră, găsiseră altă lucrare, tot în zonă, eu am rămas să dau „naştere” busturilor de scriitori germani. În total trebuia să fac şase busturi, în prima etapă, exista varianta de a mai face, apoi, încă şase. Eu lucram ipsosul, nu era dificil, numai că trebuiau consumate nişte etape, crearea unor suporţi din sîrmă oţelită, modelatul, uscatul materialului, tratarea suprafeţelor împotriva umidităţii, şlefuitul. În timpul ăsta Wolf scria. Nu ştiu prea bine ce, dar cred că o epopee istorică, avea la îndemînă multe cărţi, le consulta. Mă mai invita la cîte un ceai, o cafea, un schnaps, care era un rachiu nemţesc. Începusem să rup puţin pe nemţeşte, cuvinte uzuale.

          Aveam cu mine, din ţară, o lampă specială de uscat ipsosul, cu un curent de aer. Un fel de ventilator, de fapt. Aveam în cutia ventilatorului instrucţiunile de folosire, precauţii. Am luat textul şi l-am scris sub formă de versuri, strofe, mai lungi, mai scurte, aşa cum ştiam eu din manualul de literatură. Şi seara, după cină, cînd erau de faţă şi Szoby şi George, i-am arătat „poemul” meu. A fost extrem de impresionat. M-a întrebat despre ce e vorba în poem. Nu ştiam atîta germană cît să pot să îi explic, aşa că i-am explicat în engleză că e vorba de un poem ... concret. Că scriu „poezie concretă”. Nu ştia el prea bine engleza, aşa că a înţeles aproximativ, dar a înţeles esenţialul: că eram, la o adică, scriitor, ca şi el. Peste cîteva zile am intrat pe google şi am scos o reţetă de preparare a gulaşului, veneau la masă şi foştii mei coechipieri, Szoby şi George, iar eu voiam să ne surprindem gazda cu o mîncare din zona noastră. Am pus şi reţeta asta sub formă de strofe. Mîncînd gulaş cu noi, preparat de mine, i-am explicat că am scris şi ... poemul gulaşului. A fost şi mai impresionat. Apoi, într-un week-end, gazda noastră a avut musafiri. Scriitori. Între ei o celebritate în Germania, Reiner Kunze, considerat de mulți cel mai mare scriitor german în viață. Şi Wolf a ţinut să mă prezinte. Între timp eu mai „scrisesem” şi alte „poeme”, o reţetă de prăjitură cu ciocolată și mentă, o listă de cumpărături, un ghid practic de folosire a mopului în bucătărie, cîteva bancuri sub formă de poeme scurte .... Am fost senzaţia serii. Le-am citit „poemele”, în fapt instrucţiunile de folosire a lămpii de uscat ipsosul, apoi reţeta de preparat gulaşul, apoi... Erau în extaz. Au spus că poezia e un limbaj universal, nu trebuie tradusă, poezia este dincolo de cuvinte, ceea ce le spuneam eu era convingător, înţelegeau tot. Intonația era importantă, am înțeles imediat asta. Dar şi schnapsul era important, la asemenea întîlniri. Sau berea.

          M-au invitat la un festival de poezie la Kȍln, eram pata de culoare, un poet din Est, din România, care scrie poezie concretă. M-au asimilat unui curent poetic care făcuse vîlvă mare la ei, Kahlschlagliteratur, adică ceva post-apocaliptic, ceva „după defrișare” în termenii locului, curent care îi avea la loc de cinste pe Hans Magnus Enzensberger, Heirich Boll şi Gunter Grass. Poezia în epoca noastră, spuneau ei, a internetului şi a calculatorului, nu mai era dominată de har, ci de diavolul literelor (Zahlenteufel). Eu duceam mai departe, cică, ce începuseră ei. Am citit în româneşte cîteva poeme, mi-au mai cerut, mi-am epuizat repertoriul. Ajuns acasă am mai produs texte noi, am intrat pe google şi am scos articole de ziar, discursuri tembele ale unor politicieni, reţete de prăjituri, sfaturi practice de pus murături pentru iarnă. Mai mult, George Bucnici, „mecanicul din Deda”, cum se recomanda, colegul meu muncă, alături de Szoby, ne vorbea toată ziua despre motoare, obsesiv, „viaţa lui era un motor”, de asta i-am transcris, aproximativ, nişte lucruri spuse în timp ce mînuia mortarul; alte lucruri, despre motoare, le-am scos din manuale de gen. George venise în Germania, „patria motoarelor”, ca să lucreze într-o fabrică mare, unde „să se imprime” de viaţa acestora, ajunsese, însă, să cioplească piatră şi să prepare mortar. Chestiune de destin, pînă la urmă. Dar opera mea creştea. Wolf mi-a propus să publicăm un volum de poeme în germană. Găsise şi traducător. Gata, mi-am spus, pînă aici mi-a fost. Dar nu, lucrurile nu au evoluat dramatic, cum mă aşteptam. Dimpotrivă. Traducătorul, Ludwig Maier, era un rafinat intelectual german, născut la Timișoara, dar care plecase de la trei ani din ţară. Avea nostalgia locurilor. „Opera” mea îi stîrnea suspine, emoţii, nostalgii. Poemul despre gulaş l-a dat gata. Dar şi cel despre „lampa cu căldură” pe care o asemuia cu ... sînul matern. Era un sensibil Ludwig, traducătorul.

          Nu mai făceam îngeri de ipsos, nici statui de scriitori importanți, acum trăiam din ... scris. Nu trăiam mai bine, nici pe departe, dar îmi plăcea starea de lene artistică. Eram invitat să citesc în cluburi, în cafenele, în școli. După ce citeau unul, doi scriitori de-ai locului, urmam eu, ca o ilustrare a paradoxului literaturii, a căutării continue la care se înhamă orice artist. Toți caută, dar nu toți găsesc. Eu eram considerat un cîștigător, îmi găsisem calea. Wolf era îngerul meu păzitor, un fel de impresar din umbră. La lecturile publice el citea în deschidere, eu la final. Dar şi Ludwig era influent. Numai că Ludwig şi-a găsit perechea, în sfîrşit, un irlandez cu care a pornit într-o călătorie în jurul lumii, ca să îşi celebreze iubirea.

          Wolf se ocupa de editarea cărţii mele, găsise un editor la Munchen, un amic. Cartea se numea „Lampa cu suflet”, adică „Seelenlampe”. În iunie 2016, chiar în ziua cînd în Marea Britanie se vota pentru Brexit, Wolf are neinspiraţia să facă un accident cerebral şi să moară. Rămăsesem singur. Szoby şi George, coechipierii mei, nu mai erau în Germania, găsiseră front de lucru în Israel. I-am căutat, m-am alăturat lor, acum avem front de lucru larg. Lucrăm la o firmă care implementează un sistem de fibre optice pentru televiziunea digitală în zona predeşertică. E destul de periculos, e zona cu conflicte, dar şi la masa de scris e periculos, îmi spunea Wolf. Cartea ...? „Lampa cu suflet”? „Seelenlampe”? Habar nu am dacă a mai apărut. Nu l-am cunoscut pe editor. Pe internet nu am găsit-o, e clar că nu a mai apărut. Sau dacă a apărut, s-a pierdut în noianul de cărţi care apare în Germania. Nu, nu sufăr. Vorba lui Wolf: Azi cântă muţii, pictează orbii, scriu insignifianţii. Nu sunt un scriitor, se înţelege, sunt un simulant, ca 90 la sută dintre cei care o iau pe coclaurii poeziei, e vorba doar de  o vanitate de moment pe care cred că am depăşit-o...          

           Pentru cei care vor să intre în teritoriul poeziei, dar nu ştiu ce teme ar trebui să abordeze, Tedy Arman le propune, în același interviu, soluţii practice, iată o parte dintre ele, orizontul pare nelimitat: poezii reţetă, poezii amenzi, poezii interdicţii, poezii note de plată, poezii facturi, poezii necrolog, poezii declaraţii de iubire, poezii declaraţii de război, poezii buletine de analize medicale, poezii pentru şi de pe pereţii toaletelor publice, poezii anunţuri pe scara blocului, poezii bilete de tramvai, poezii bilete de tren, poezii anunţuri în gară, poezii documente din sectorul administrativ, poezia reţete de dulceaţă, poezii paşaport, poezii certificat de deces, poezii articole pentru ziar, poezii reclamă turistică, poezie pentru înjurat, poezii bancuri, poezii reclame pentru călătorii spre nicăieri, poezii reclamă pentru călătorii exotice, poezii reclamă pentru negustorii de ghete, poezii acte de naştere, poezii carte de identitate, poezii anunţuri  care deviază circulaţia, poezii îndemn la muncă, poezii semeseuri, poezii acte contabile, poezii de inscripţionat pe bani etc. etc.

          În iunie 2017 am fost invitat la Târgul de Carte de la Ierusalim. Acolo, între alții, la standul României, după lansarea mea, am fost contactat de un tînăr stabilit, pentru o vreme, în Israel. Mi-a spus că scrie, ne-am schimbat coordonatele. Era Tedy Arman. M-a întrebat dacă știu vreo variantă pentru... sinucidere poetică (?!). Alta decît să publici nu știu, i-am răspuns. Da, mi-a răspuns, e posibil să aveți dreptate.

          Cartea de faţă adună cîteva pagini puse la dispoziţie de Tedy Arman la începutul verii şi e o probă că gratuitatea artistică îşi are originea în cea mai concretă realitate. Sau că realitatea este generată de gratuitatea artei. De ce nu?      

 

Adrian Alui Gheorghe

noiembrie 2017

Câteva poeme din volumul ”Biela”

A treia mărturisire a mecanicului

George Bucnici, din Deda

 

 

Voi ați făcut dragoste

în faţa unui motor în funcţiune?

Eu, da, cu grasa Marlena

de la vopsitorie,

a fost aşa de rapid

că nu am avut timp

nici să îmi iau minimele precauţii

să nu ne descopere careva

că putea oricine să intre

la mine în atelier,

aşa, din senin,

 

am aşezat-o pe masa de montaj

alături era bancul de probe

pentru motoarele reparate

ea chiţcăia,

George, George, oare e bine ce facem?

 

şi motorul funcţiona alături

în probe,

era viu, viu

şi nu ştiu cum

mi s-a făcut ruşine.

 

 

 

Solenoid

 

Motto: „Ca niște mâini cu degete tunse/ de două ori răsucite ca o lucarnă din cer,/ în palme negre, tomnatice,/ pomii cerșeau dezrădăcinarea/ de la Marele Temnicer”

 

Constant Tonegaru

 

Solenoidul, o!

 

O serie de curente circulare

de acelașĭ sens și intensitate

la

distantă egală unul

de altul

 așa în cît să formeze o

suprafață cilindrică

 și care în practică se realizează

printr’o sîrmă

în elice

al cărei capăt e întors

înapoi

paralel cu cilindrul

 pe afară sau prin înăuntru

așa încît curentul

să vie și să iasă

prin același punct.

Această sîrmă posedă

calitățile magnetuluĭ.

 

 

 

Lista lui Maier

 

De cumpărat:

 

parmezan (pachet de 500 grame)

carne tocată, vită plus porc cam un kilogram

paste cu busuioc (italieneşti)

sos cu chili

şi sos de ardei gras

o sticlă cu vin dar, atenţie, sec !!!!

dafin (un pacheţel, atât)

două conserve de fasole roșie (sau 3?)

cremvurști (cu 80 la sută carne de porc!)

iaurt (cu 3,5 grăsime!)

mazăre fină (un kilogram)

peşte marinat (nu la borcan, ia 300 de grame!)

ceapă roşie

scobitori (nu din plastic!)

şerveţele (albe, eventual cu flori roşii, maci!)

piper roşu (boabe)

oregano (un pacheţel de 100 de grame)

merişoare congelate (o sută de grame)

o cutie de ceai antiadipos

apă carbogazoasă

biscuiţi săraţi

crutoane

oţet de mere

sare iodată

roşii (nu multe)

ridiche neagră (una, două bucăţi)

morcovi (4-5 bucăţi)

lichid spălat parbriz (de vară!)

 

şi cam atît

 

a, era să uit: ouă!

cîte?

ia zece bucăţi.

sau 12?

ia 12!

 

(Bochum, 4 mai, 2016)

 

 

 

Proces verbal de amendă pentru traversare

prin loc nepermis

 

Cei de pe partea dreaptă

vor să treacă în partea stîngă,

cei din partea stîngă

vor să treacă în partea dreaptă,

 

se întîlnesc undeva la mijlocul străzii

total absenţi

se ciocnesc între ei

gîndurile metalice scot scîntei.

 

Mai staţi, dracului,

acolo unde sunteţi,

nu vă tot mai înghesuiţi

să treceţi strada

să încurcaţi lumea

– le strigă

poliţistul –

şi de ciudă îi amendează

pe toţi,

scrie,

de fapt,

un singur proces verbal

pe adresa omenirii

de la A la Z,

 

scrie năduşit,

copleşit,

 

o să vă chinuiţi

trei mii de ani

să plătiţi amenda,

agitaţilor!

le mai spune poliţistul

ridicînd un pumn în aer.

 

 (Bochum, 8 iunie, 2016)

 

 

Poemul lui Francis Fukuyama

 

 

Sfîrşitul istoriei va fi o epocă tristă.

Lupta pentru recunoaştere,

voinţa de a-ţi risca viaţa pentru

un ideal pur abstract,

lupta ideologică mondială

care a pus în lumină îndrăzneala,

curajul,

imaginaţia şi idealismul

vor fi înlocuite de calculul economic,

de nesfîrşita rezolvare a problemelor tehnice,

de preocupări legate de mediu

şi de satisfacerea cererilor sofisticate

ale consumatorului.

 

În perioada postistorică

nu va mai exista nici artă,

nici filosofie,

ci doar o îngrijire perpetuă

a muzeului istoriei umane. Simt

în mine

şi văd la cei din jurul meu o

puternică nostalgie

pentru timpurile în care istoria exista.

 

(Post scriptum:

La bursa din Tokyo

s-au adjudecat deja

inelele lui Saturn

pentru logodna mileniului

dintre un prinţ arab

şi o frumoasă mexicancă

născută într-o cumplită sărăcie

într-o mahala

din New York.

E limpede că Dumnezeu mai atribuie

vouchere pentru speranţă.)

 

(Nazareth, 21decembrie, 2016)