Există o
povestire a lui Rebreanu în care un medic, în trecere printr-un sat, este
impresionat de soarta unui om orb. Consultîndu-l, medicul şi-a dat seama că îl
poate vindeca, boala fiind, totuşi, o simplă cataractă. După un tratament
costisitor pentru medic, dar făcut din toată inima, medicul reuşeşte să redea
vederea orbului. Omul mulţumeşte şi se întoarce între ai săi… După o vreme
însă, nu mică i-a fost mirarea medicului cînd s-a trezit cu fostul pacient la
uşă, amărît, solicitîndu-i să-l facă… orb la loc! Nu se putea adapta la
normalitate, nimeni nu-i mai umplea blidul cu mîncare din milă, nimeni nu mai
stătea să-i deplîngă starea, să-i vorbească frumos…! Acest "sindrom al
orbului" nu pare să fie străin societăţii noastre. După ce am orbecăit
atîta prin tunelul cu beznă, după ce am tot sperat să dăm de "luminiţa”
care trebuia să ne aştepte lascivă la capăt, iată că ne-a apucat brusc dorul de
întunericul din care am ieşit… Pentru că un sondaj de opinie de acum cîteva
zile în mediul rural, realizat de un institut german, a relevat un fapt care ar
trebui să ne pună pe gînduri: cam patruzeci la sută dintre cei chestionaţi
regretă (cică!) "vremea lui Ceauşescu"! Asta ar fi ca şi cum ăia care
au fost traşi în ţeapă de Vlad Ţepeş, după ce şi-au cusut rănile dorsale ar fi
ieşit în stradă şi ar fi strigat să le trăiască "ţepuitorul"…! Dacă
Ministerul Educaţiei ar introduce în orarul obligatoriu "ore
speciale" de studiere a democraţiei, cu exemple din istoria României
anilor 1938 - 1989, cînd omul a fost deposedat de bunuri şi de libertate, cred
că măcar generaţiile tinere ar putea să priceapă din ce noapte a ieşit ţara la
Revoluţie…! După o epidemie de ciumă, lumea învaţă, normal, să se ferească de
teribilul flagel. După o ieşire de sub teascul dictaturii
"roşu-verzulie" normal era ca societatea să-şi pună agheazmă pe
clanţă, pentru exorcizare.
Comentarii
Trimiteți un comentariu