Şi totuşi, 10 mai …! (Editorial în Ziarul CEAHLĂUL, 10 mai, 2001)

 

   Nu ştiu cîţi nostalgici ai monarhiei mai sînt cu adevărat în ţară. Unii sînt sinceri, alţii sînt doar "încremeniţi în proiect", adică se încăpăţînează să creadă în ceva despre care nu mai ştiu mare lucru. Şcolarii au învăţat cinci decenii că regele a spoliat ţara şi că "tovarăşii" regi din ţările Europei, care se mai încăpăţînau să trăiască, nu erau decît nişte curiozităţi ale naturii care "spoliau" continuu pe bieţii belgieni sau spanioli care nu-şi dădeau seama ce li se întîmplă. Iliescu a decretat că monarhia este anacronică, spre "bucuria" curţilor regale din Anglia, Norvegia sau Suedia şi a ambasadelor aferente din ţara noastră care au salutat cum se cuvine asemenea declaraţie… diplomatică. Cînd Regele a venit în ţară, în vizită, preşedintele nostru l-a alungat de pe aeroport, de teamă să nu-i ia boii de la bicicletă. Liberalul Radu Cîmpeanu, cel care a dinamitat partidul care ar fi putut fi o adevărată forţă politică postrevoluţionară, l-a propus pe Regele Mihai să candideze la… preşedinţie. Au rîs şi curcile de asemenea bîzdîganie. Au apărut, apoi, tot felul de regi ai ţigănimii rătăcitoare, regele Cioabă, împăratul Iulian, alte năstruşnicii puse la cale de nişte forţe malefice cripto-comuniste care voiau să compromită tot ce mai rămăsese viu prin istorie. Noţiunea de rege trebuia să pută neapărat, regatul trebuia să ne ducă cu gîndul la farsele comice ale lui Budai Dealeanu. A apărut chiar o caricatură de urmaş regal, un aşa zis Paul de Romania, cultivat de politicienii noştri care voiau să vîndă poporului numai istorie falsă în buna tradiţie a falsificării istoriei în atîtea decenii. O decepţie a constituit-o chiar atitudinea "ţărăniştilor" care s-au aburcat pe umerii lui Corneliu Coposu şi ai Regalităţii ca să ajungă la putere, după care au reuşit să compromită totul cu nonşalanţa prostului fudul.

    Am trecut, nu demult, prin oraşul Neuwied, din Germania, şi un localnic m-a dus să vizitez castelul în care s-a născut Carmen Sylva, adică Regina Elisabeta a României. Era mîndru că oraşul lor dăduse o regină. Poetă şi ocrotitoarea artelor. Ea a pregătit onoruri regale pentru Eminescu. Ea însăşi a fost tradusă în româneşte de Eminescu. Locul era inscripţionat cum se cuvine. Orice român s-ar fi simţit, măcar pentru o clipă, mîndru. După atîtea discursuri imbecilizatoare care ne-au ascuns istoria în palavre, e bine să simţim în tîmple un pic de freamăt de sînge albastru. Măcar de 10 mai …

(10 mai 2001)