Un urmuzian autentic: Grigore Cugler - Apunake

 

 

 

Despre Grigore Cugler - Apunake am citit, pentru prima oară, într-un almanah literar de dinainte de 1980. Era acolo o evocare deloc substanţială (nu mai ţin minte de cine semnată) în care se povestea despre cîteva giumbuşlucuri lingvistice ale unui Cugler care se rătăcise apoi prin lume. Nu aveam nici un motiv special să-l ţin minte, putea să fie doar o figură boemă care făcuse onoare saloanelor literare ale epocii fără să lase ceva de reţinut în urmă. După 1980, la Casa Scriitorilor din Bucureşti, într-o seară rară, Petre Ţuţea făcea mare haz pe seama unui personaj, Apunake, un amestec de bufonerie inteligentă şi absurd digerabil din care recita diferite pasaje. După 1989 i-am întîlnit numele pe ici, colo, în tot felul de contexte, însă cu adevărat am citit despre şi texte semnate Grigore Cugler - Apunake în volumul "Apunake şi alte fenomene" publicat în anul 1996 la Editura "Cogito", din Oradea, în îngrijirea distinsului cărturar Mircea Popa şi care adună, practic, cele două cărţi apărute pînă acum: "Apunake şi alte fenomene"(1934) şi "Vi-l prezint pe Ţeavă" (1975). Tot de acolo am aflat că scriitorul este născut la Roznov, lîngă Piatra Neamţ (pe 7 aprilie, 1903), că a făcut şcoala primară la Roznov, studiile secundare la Piatra Neamţ iar liceul (militar) la Mănăstirea Dealu. Am pornit în căutarea urmaşilor, a datelor care să ni-l releve, tîrziu, pe înaintaşul nostru care a făcut onoare avangardismului românesc şi nu numai din "patriotism local", ci şi ca o recunoaştere a surprizei pe care ne-a produs-o opera sa, atîta cîtă a ajuns pînă la noi. Astfel am aflat că mare parte a familiei odihneşte în cimitirele din Roznov şi Piatra Neamţ, că mulţi reprezentanţi sînt risipiţi în zări care nu ne sînt lesne la îndemînă. Singurul om care ne-ar putea da relaţii, am aflat, era doamna Adelina Cugler - Fodorac care trăia la Timişoara, trimisă acolo, în anii '50, cu familia, după ce soţul, ofiţer în armata română, a fost dezbrăcat de haina militară. Fiul ei, Alexandru Fodorac von Kugler, inginer, trăieşte în Germania şi are preocupări artistice dintre cele mai diverse, poezia și picture fiind cele mai la îndemînă. Doamna Adelina Cugler - Fodorac ne-a pus la dispoziție, mai întîi, un arbore genealogic al Cuglerilor (sau Kuglerilor!) cît şi un extras din textul explicativ al acestui arbore deosebit de rămuros. Astfel, aflăm că cel mai vechi document oficial din arhiva familiei care se referă la numele Kugler datează din 1744 şi este actul de înnobilare prin care împărăteasa Maria Tereza acorda lui Johann Georg Kugler titlul de "von" garnisit cu domenii şi alte bunuri. Originalul acestui act se găseşte la Viena iar o copie, legalizată la Cernăuţi în 1791, s-a aflat în posesia lui Maximilian von Kugler, numit la acea vreme guvernator al Bucovinei (care a lăsat-o, din generaţie în generaţie, pînă la Alexandru Fodorac von Kugler!). Urmaşii lui Maximilian şi Anton, după ieşirea Bucovinei de sub influenţa austro-ungară, au rămas definitiv în România şi astfel, pînă azi, după calculul doamnei Adelina Cugler - Fodorac, s-au desfăşurat, cu bune şi rele, nouă generaţii. Că pe drumul ales de strămoşi au devenit din Kugler - Cugler, e o chestiune care a ţinut de o firească românizare a numelui.

Pe "crenguţa" cu numărul 30 al acestui impresionant arbore genealogic descoperim pe Grigore Cugler (Riri), fiul dr. Grigore Cugler, născut la Roznov, în judeţul Neamţ, la data fericită de 7 aprilie a anului 1903. Dar să o lăsăm pe doamna Adelina să ne spună mai departe: "… A urmat liceul militar Mănăstirea Dealu. A participat ca pionier în primul război mondial, unde şi-a pierdut două degete de la mîna stîngă. A făcut facultatea de drept a Universităţii Bucureşti iar pasiunea pentru muzică l-a îndreptat spre Conservator, unde a studiat vioara, îndrăgită încă din copilărie. Invaliditatea a reuşit să o învingă, ţinînd vioara în mîna dreaptă. În 1926 a primit menţiunea onorifică la premiul de compoziţie George Enescu pentru Cvartetul de coarde nr 1, căruia i-a fost şi învăţăcel. A colaborat ca dirijor cu Societatea simfonică Muzica din Bucureşti, fapt care l-a impus în viaţa muzicală devenind în 1933 membru al Societăţii Compozitorilor Români. A mai scris Cvartetul de coarde nr. 2 în la major care l-a făcut cunoscut şi în străinătate, Adagio pentru vioară şi pian, Suita Le petit ballet, Vals pentru violoncel şi pian, liedul A la recherche du femme perdu etc. Muzica lui a avut un mare succes şi la Roma, Berna, Stockolm. Era de o vastă cultură, cunoştea opt limbi, între care şi cîteva dialecte arabe. În 1924, pe baza studiilor şi a relaţiilor de familie, intra în serviciul Ministerului Afacerilor Străine şi este trimis la Berna ca ataşat de delegaţie. Acolo s-a căsătorit cu Anitta, de care s-a despărţit în scurt timp, în timpul unui concediu la Bucureşti. Anitta a rămas la Bucureşti, cerînd să-şi păstreze numele de Cugler, după divorţ, iar Riri a plecat în Suedia, unde a fost numit consul. Acestea se întîmplau în anii premergători celui de-al doilea război mondial. La Stockholm se căsătoreşte cu Ulrika Dyrssen şi au două fete: Margareta şi Cristina. În 1945 diplomaţii sînt chemaţi în ţară pentru reeducare. După un an, cei mai mulţi dintre cei care s-au întors au fost suspendaţi şi doar foarte puţini au mai fost trimişi la posturi. Între ei, totuşi, a fost şi Grigore Cugler. Astfel, în 1946, acesta se reîntoarce la Stockholm şi simţind că situaţia din România este ieşită de sub control, îşi ia soţia şi cele două  fete şi pleacă în America de Sud. În 1947 se stabileşte în Peru, la Lima, unde trăieşte pînă în anul 1972. Acolo s-a născut şi a trei alor fiică, Alexandra. Ca să nu creeze necazuri familiei, în perioada comunistă a întrerupt orice legătură cu ţara încît nu a putut fi prezent nici la moartea mamei sale. S-a întreţinut, materialiceşte, în această perioadă ca salariat al unei societăţi de asigurări în timp ce Ulrika conducea un bazar de antichităţi. Nu a abandonat literatura şi muzica nici o clipă, după cum am aflat între timp. Între anii 1965 - 1972 a făcut parte din Orchestra Simfonică Naţională a statului Peru.

Una dintre fiice, Margareta, căsătorită cu Peter Halling, s-a întors în Europa, la Stockholm, şi are patru copii: Simona, Alexandru, Ulrika şi, bineînţeles, Grigore. Cristina este căsătorită cu Peter Schaller şi nu au copii. Alexandra este divorţată şi are şi ea patru copii: Lizinca, Gunilka, Elciario şi Mihail …"

Vă daţi seama cît sînge din viţa Cugler (-Apunake) curge prin lume? Vijelios, desigur!

Iată ce spune Mircea Popa în excelenta şi consistenta prefaţă la cartea "Apunake şi alte fenomene" despre care am mai vorbit: "În ceea ce priveşte scrisul, Grigore Cugler a fost întotdeauna un fel de Apunake, erou absurd şi comic al său, scriind la întîmplare şi cu mari pauze, din care pricină opera sa a rămas aşa de puţină şi în contratimp, deoarece Ştefan Baciu îl socoate drept absurdist avant la lettre, care a dat texte remarcabile într-o vreme în care nici Eugen Ionescu şi nici Beckett nu însemnau încă nimic. Din păcate însă, opera lui Cugler - Apunake n-a văzut decît tîrziu lumina tiparului, fiind urmărită şi atunci de ghinion, deoarece o parte din manuscrise i-au fost pierdute sau rătăcite pe la prieteni, încît şi azi ea este cunoscută doar fragmentar …”

Cele două cărţi ale lui Grigore Cugler dovedesc pe de-a-ntregul descendenţa sa urmuziană. Format la şcoala avangardei româneşti, care avea în spate o lungă tradiţie, în anii '30 cînd Grigore Cugler se dedica scrisului, el descoperă pe urmele lui Urmuz cu încîntare comedia limbajului pe care marele Caragiale o pusese în evidenţă cu atîta vervă, propunînd asemeni acestuia, situaţii comice şi absurde, în care invenţia verbală predomină…

Ciclul Apunake este un text în care onirismul şi absurdul îşi dau mîna la fiecare pas, folosind nu de puţine ori sugestii de basm sau de miraculos folcloric. Apunake este un fel de Micul Prinţ invers, care, preocupat de soarta şi viitorul omenirii, îşi propune să se căsătorească spre a da naştere unui fel de om al viitorului, care să schimbe lumea…”

Ştefan Baciu, în volumul "Praful de pe tobă", apărut în anul 1995 la Editura Eminescu îi face un portret excepţional lui Grigore Cugler, readuce în literatura română "efectul Apunake" în varianta sa postbelică, aşa cum s-a manifestat el în Peru-cel-de-la-capătul-lumii. (4) Chiar recunoaşte că a întîlnit o mulţime de oameni, risipiţi prin lume, care se considerau "apunakişti", un titlu care conferea, imediat, inteligenţă şi umor. De reţinut finalul articolului evocator: "… Vestea primită în 1972 de la Baby Cugler, pe care o redau fără să schimb o literă, m-a izbit într-un loc secret al inimii, rană pe care o simt, la fel, şi astăzi: Azi eu vă scriu să vă dau trista veste de moartea lui Riri, care a avut loc în ziua de 30 sept. 1972, aici în casă, la Lima. A fost înmormîntat în cimitirul brithanique. De mai mult de un an de zile a fost între bine şi rău, mai bine zis între rău şi bine. După 5 săptămîni la spital, anul trecut în august mergea spre bine. După cîteva luni iar se simţea slab, şi mai slab, şi ultimile 2 luni a stat în pat".

Praful Roznovului de Neamţ s-a împrăştiat în zările Sud-Americii.

Discret ca disperarea domesticită de plîns.

 

 

 

 

 

 

P.S. Furnizorul nostru de date, fotografii şi amănunte care ţin de familia Cugler a fost doamna Adelina Cugler - Fodorac care s-a născut în 5 decembrie 1914 la Roznov, în casa familiei Sofia şi Georges Cugler. A studiat la Liceul Calistrat Hogaş din Piatra Neamţ (pe atunci Liceul de fete) , a continuat studiile la Facultatea de litere şi filosofie în paralel cu secţiile istorie-geografie şi filosofie - sociologie din cadrul Universităţii Bucureşti. Examenul de licenţă, pe care l-a susţinut cu profesorul Simion Mehedinţi, în 1938, a avut tema: "Monografia satului Roznov", lucrare pierdută (crede) în incendiul provocat (de cine?) în casa profesorului în 1947, an în care a şi fost exilat împreună cu ginerele său, istoricul Constantin C. Giurăscu. S-a căsătorit în 1945 cu maiorul Vasile Fodorac, licenţiat în drept şi diplomat al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale. A profesta cîţiva ani în învăţămînt, apoi a fost director adjunct al Bibliotecii Institutului Politehnic din Timişoara. Câteva zeci de ani a ținut un jurnal extrem de bogat în informaţii despre lumea prin care a trecut, care se găsește, în acest moment, în posesia fiului său Alexandru Kugler-Fodorac, care trăiește în Germania.

 

                                                                                    Adrian ALUI GHEORGHE

 

Apunake şi

alte fenomene

(1934)

 

 

 

POEM MEDIEVAL

 

O tînără şi frumoasă Regină, însoţită de toate Damele ei de Onoare, vizită într-o zi azilul de nebuni şi se îndrăgosti nebună de un nebun. Dînd frîu liber sentimentelor ei şi pinteni calului, începu să galopeze, însoţită de toate Damele ei de Onoare, în jurul azilului, construit înadins în formă rotundă, ca o turtă de cofetărie. Alesul inimei încoronate nu bănuia nimic. Prizonier între zidurile azilului, căuta să-şi amintească de vremuri de mult apuse, călărind pe un băţ cu o imitaţie de cap de cal la vîrf, prin curtea interioară a azilului, construită înadins în formă rotundă, ca o arenă de circ. Soarta n-a fost niciodată prea milostivă, nici cu Reginele şi nici cu nebunii, mai cu seamă cînd între ei dădea să se înfiripeze un roman de dragoste. Dovadă că Regina călărea într-o direcţie iar nebunul într-o direcţie contrară. După cîteva ocoluri, calul Reginei ajunse din urmă pe cel al ultimei Dame de Onoare. Văzînd că cercul se inchisese şi că iubitul ei nu se vedea pe nicăieri, Regina îşi opri calul scurt în loc, smulgînd scîntei cu potcoavele din pietrele de pe jos. La fel făcură şi toate Damele ei de Onoare. De partea cealaltă a zidului, bietul nebun continuă să galopeze în neştire, simţind însă prea bine că pe aproape de el tocmai trecuse o Regină dornică să-l iubească, o Regină tînără şi frumoasă, poate tocmai aceea pe care el o aştepta de-o viaţă întreagă.

 

ÎNCORDARE

 

Mă simt muşcat de-un animal ce încă nu a fost creat

Un animal cu rădăcini înfipte-adînc în piatră dură

Ar trebui - pretinde el - să mor la prima muşcătură

Pentru ca celelalte trei să n-aibă nici un rezultat.

 

Cu preciziune de instinct turnat în prizme de cristal

Mă descompune în culori, în gest, în suflu şi cadenţă.

Mi-a strecurat sub tălpi un gol, pe care-l scot în evidenţă

Ca să ştie că e nour din vina celui animal.

 

Din partea mea n-a întîlnit nici văicăreli, nici ochi plînşi

Şi totuşi, azi mă văd ţinut de mine însumi la distanţă

El zice că sînt vinovat că n-am ştiut să-i dau substanţă

Şi-aşa, ne acuzăm făţiş, lovind în gol cu pumnii strînşi.

 

 

S-AU DUS LICEENII  D-ALTĂDATĂ

 

Vorbeau într-o zi două dame

Din cele cu ochii făcuţi:

„S-au dus liceenii d'altădată,

Timizi, curăţei şi tăcuţi.

Veneau cu figura crispată,

Cu ochii în zare pierduţi.

Un leu, bogăţia lor toată,

Şi nu se tocmeau niciodată,

S-au dus liceenii d'altădată,

Timizi, curăţei şi tăcuţi."

 

„Vorbeau cu respect pentru damă

Iar dacă-ncercai să-i săruţi,

Fugeau într-un colţ, şi-n năframă,

Plîngeau îngroziţi, zicînd: Mamă

S-au dus liceenii d'altădată,

Timizi, curăţei şi tăcuţi."

 

„Azi vin nişte ăia cît uşa,

Murdari, dezbrăcaţi şi ciufuţi.

N-ar vrea să-i primească Mătuşa

Dar zbiară-njurînd, cît li-e guşa!

S-au dus liceenii d'altădată,

Timizi, curăţei şi tăcuţi."

 

„Scîrboşi, fac de toate cu tine,

Le place întîi să-i asmuţi.

Ajungi de ţi-e ţie ruşine,

Dar ei zic c-aşa e mai bine.

S-au dus liceenii d'altădată,

Timizi, curăţei şi tăcuţi."

 

„Şi ce răi sunt, soro, de plată!

Stai ceasuri întregi să discuţi,

Ba, ce să-ţi mai spun, cîte-odată

Cer ei cîte-un pol de la fată!

S-au dus liceenii d'altădată,

Timizi, curăţei şi tăcuţi."

 

Aşa vorbeau două dame

Din alea cu ochii făcuţi.

 

Ei da! pentru voi, în tot cazul

S'au dus liceenii drăguţi

Căci vremea vă supse obrazul

Şi sînii atîrnă căzuţi.

Iar tinerii plini de sfială

Sunt astăzi bătrîni cu virtuţi:

Le plac doar fetiţe de şcoală

(Ş-atuncea să vezi opinteală!)

„S-au dus liceenii d'altădată,

Timizi, curăţei şi tăcuţi."

 

 

AFARĂ - DE - UNU - SINGUR

 

1. În picioare în faţa oglinzii - căci era de părere că orice acţiune cîştigă în valoare, iar senzaţiile în intensitate, atunci cînd ia şi văzul parte la ele - Karapak, zis Ruve, zis Stareţul, zis Îmblînzitorul de Tenii, duse la gură cupa de termopil albastru, în care pregătise un amestec de apă grea şi de cele mai bune intenţii, şi o goli pe nerăsuflate. Apoi începu să se îmbrace pentru cursă, înfăşurîndu-se  de la gleznă pînă la bărbie în fîşii înguste de pînză albă de in, după moda lansată mai de mult de nişte momîi.

2. După ce termină migăloasa operaţiune, ieşi din cameră, glumind şi discutînd cu propria-i barbă, semnată de un etimolog celebru şi evaluată la mai multe sute de atmosfere. Karapak, zis Ruve, zis Stareţul, zis Îmblînzitorul de Tenii, locuia într-un far, cel mai înalt din colonia de optsprezece faruri întemeiată de el şi de şaptesprezece prieteni ai lui. Fiecare membru al coloniei îşi clădise farul propriu, care mai mare, care mai mic, după cum îi dăduse mîna.

3. Viaţa de far prezenta toate avantagiile, afară de unu singur; dar, cum în general este foarte greu de găsit o soluţie care să nu aibă absolut nici un neajuns, cei optsprezece prieteni, printr-un comun acord, hotărîseră să considere avantagiul care lipsea ca fiind o făptură vie, un al nouăsprezecelea prieten şi chiar construiseră pentru el un far, căruia i se dăduse numele de Afară-de-Unu-Singur.

4.Spre a nu strica armonia coloniei, dar mai ales pentru a da acelei ficţiuni şi o valoare mistică, se alesese, pentru construirea farului simbolic, un loc singuratic şi destul de îndepărtat. Cînd construcţia fu terminată, Afară - de - Unu - Singur fu mutat din loc, de mai multe ori, pînă cînd i se pierdu complet urma. Misterul acestei dispariţii căpăta, cu timpul, putere de legendă şi dădu naştere unei tradiţii, care se cristaliză apoi într-o religie proprie. La temelia acelei religii stă năzuinţa supremă de a descoperi Farul, simbol al verticalităţii monopode, lumină a vieţii, mereu stinsă şi iarăşi reaprinsă, prodom şi apoteoză finală a dinamismului static, Punct - Bază - Spaţiu - Dimensiune - Scop.

5. Noua religie nu impunea adepţilor ei nici o practică exterioară, dar le punea în vedere, chiar de la început, că vor trebui să ia parte la cursa pentru căutarea farului, atunci cînd ea va avea loc. În acea cursă vor alerga cîteşitreile elemente ce alcătuiesc Universul, şi anume: materia neînsufleţită, carnea vie şi spiritul. Primul element avea să fie reprezentat printr-un tandem cu optsprezece locuri, pe care vor încăleca celelalte două elemente, formînd astfel un tot armonic şi cu posibilităţi din cele mai variate.

6. Însă data cursei nu era cunoscută. Din această cauză, cei optsprezece colonişti, care ţineau cu tot dinadinsul să fie gata în clipa supremă, nu făceau toată ziua decît să coboare şi să urce scara răsucită a farului respectiv, înfăşuraţi de la glezne pînă sub bărbie în fîşii înguste de pînză de in albă, după moda lansată mai de mult de nişte momii. Adunîndu-se din două-n două ceasuri în piaţa dintre faruri, aşternută cu tartane mexicane, prietenii cercetau întrebător aparatul ce trebuie să dea mult aşteptatul semnal de plecare.

7. Aparatul, sau, pentru a întrebuinţa denumirea ştiinţifică facsimilorganul, se compunea dintr-un tub nu prea gros de ciment, pe care aluneca încet, de la un capăt la celălalt, o rană proaspătă, între buzele răsfrînte ale căreia se vedea un nasture de alamă cu cioc.

Cînd nu era întrebuinţat, facsimilorganul se ţinea acoperit cu o pălărie tare, melon, ceea ce îmi pare, la drept vorbind, destul de îndrăzneţ.

8. Ca de obicei, Ruve era şi azi primul la întîlnire. Ducîndu-se la frigoriferul în care era păstrat tandemul, deschise uşa şi alintă cu drag şeile instrumentului, care se gudura, mlădios ca un animal de rasă. Apoi, apucîndu-l de ghidon, îl scoase în piaţă unde, între timp, se adunaseră şi ceilalţi colonişti.

9. Era o zi plină de mărgele, una din acele zile despre care poeţii afirmă că n-ar fi în stare să omoare o sabină. Farurile, în funcţiunea lor de zi, aruncau la intervale regulate raze de întunerec ce treceau repezi ca fiorii peste natura măgulită. Unele din faruri primiseră cîte o pipă aprinsă, altele, mănuşi de aţă.

10. Cei optsprezece adepţi, de-o albeaţă turburătoare, se adunară în cerc. În timp ce nouă din ei murmurau numele Celui Afară - de - Unu - Singur, ceilalţi nouă, ridicînd puţin, numai într-o parte, pălăria de peste facsimilorgan, se uitară să vadă dacă se arată sau nu vreun semn.

Dar, nici de data aceasta, semnele nu se arătară.

Odată mai mult, pălăria fu pusă la loc, tandemul dus înapoi la frigorifer, iar cei optsprezece se despărţiră ca fraţii, urîndu-şi unii altora compot de prune.

11. Karapak, zis Ruve, zis Stareţul, zis Îmblînzitorul de Tenii, intră fără a pierde o clipă în farul său, urcă sprinten scara cu trepte moi, elastice şi bombate ca nişte burdufuri pline, şi, ajuns în lanternă, se opri în faţa oginzii, căci era de părere că orice acţiune cîştiga în valoare, iar senzaţiile în intensitate, atunci cînd ia şi văzul parte la ele.

Apoi începu să se îmbrace pentru cursă.

 

 

ETAJUL IV/ PUTERILE

 

Într-o noapte, neputînd dormi, Împăratul ieşi din balconul Teatrului Naţional.

Din motive de economie, Împăratul nu lăsase să i se clădească un palat, ci locuia în Teatrul Naţional, pe scena căruia i se monta, pentru diferite împrejurări ale vieţii, decorul potrivit. Într-un colţ al scenei se găsea în permanenţă camera Reginei, soţia Împăratului. Tot din motive de economie, Împăratul socotise că nu era numaidecît nevoie să fie căsătorit cu o Împărăteasă. O Regină îmi ajunge, obişnuia el să zică, trecîndu-şi cu latul palmei peste beregată. Dar în ultima vreme, Regina nu-i mai ajungea şi cronicarul discret vorbeşte despre clopotniţa nouă de la marginea oraşului, la care Împăratul se ducea des şi nu o dată fusese zărit dîndu-i tîrcoale şi umblînd pe furiş, cu mîna pe bolta ei.

Dar soarta se înverşuna cu încăpăţînare, sau se încăpăţîna cu înverşunare, cum o-ntorci tot una e, împotriva sărmanului Monarc. Şi astfel se întîmplă că Torpeduţu, trecînd odată, în fruntea unei parăzi, pe sub aceeaşi clopotniţă, se amoreză şi el nebuneşte de ea. Icoana ei gingaşă, cu tunul svelt şi cu cele două clopotniţe micuţe atîrnate sus, sub acoperişul strălucitor de tinereţe, îl urmărea neîncetat, ziua şi noaptea. Şi, de unde clopotniţa răbda mîngîierile Împăratului de nevoie, fiindcă nu putea face altcumva, simţea pentru Torpeduţu o dragoste nestăpînită, lucru uşor de înţeles, dacă ne gîndim că Torpeduţu, cu măsurile lui de uriaş, era singura fiinţă de pe maidan în stare să umple cum trebuie anumite goluri.

Dar să dăm cuvîntul portarului.

Cum - necum, Împăratul află despre această dragoste. O clipă, orbit de gelozie, se gîndi să expropieze clopotniţa şi să-l taie pe uriaş. Îsi aduse însă aminte la timp de serviciu pe care i-l făcuse acesta şi atunci, înţelegînd că, cu toată silinţa ce şi-ar fi dat, inima clopotniţei era pierdută pentru el, ca şi inima supuşilor lui, pe care vedea că nu o mai poate recîştiga cu nimic, se hotărî să dispară el însuşi.

Hotărîrea aceasta îl costă mai mult decît s-ar fi putut crede. Bietul Suveran căzu, încetul cu încetul, într-o întristare personală presărată cu tresăriri zadarnice. Lacrimi cu gust de catastrofă i se prelingeau pe tot corpul, iar numărul ce purta la încălţăminte crescu cu opt puncte, semn neîndoios că se pregătea să plece, pe curînd, într-o călătorie lungă.

Dar să dăm cuvîntul portarului.